Ce ai, fată, cu primăvara? (I)

Cei care nu aţi simţit beţia unui preaplin de emoţii blagian, îndesat cu dosul palmei în hăuri, nu aţi putea înţelege de ce aleg să privesc ore întregi cum cad picuri de stropi şi de gând despletit, în detrimentul lucidităţii cu care ar fi trebuit să strabat zeci şi zeci de pagini cu distribuţii normale… toate atât de normale… banal de normale.

Mă bântuie doruri şi jumătăţi de secundă trecută. Dor de inocenţă şi naivitate… Dor de zile când leneveam magnetizată de lumina blândă a primelor raze calde. Stăteam pe un prag mic, care dădea în micuţa grădină cu flori primăvăratice – toate firave şi la fel de micuţe, precum mi-era universul. Eram  eu, furnicuţele ce treceau în drumul lor, primele gâze şi primele gânduri despre ce-ar putea să însemne viaţa mea.

Astăzi, oamenii mă întreabă de ce tot repet că nu suport primăvara. Ce am eu cu primăvara? De ce o amân? De ce nu o las să îmi intre prin pori? De ce chem ploaia şi frigul, când atâţia mulţi vor soare, zarvă, zvâcniri de ţărână, care să le decoreze viaţa cu verde şi culoare?

Cu primăvara nu am nimic… Nici cu nevoia bolnăvicioasă a oamenilor de a-şi scutura mâhnirile iernii şi a-şi scoate cămăşile subţiri ale unei dorinţe reînviate. Dorinţa de început… Acelaşi început care promite fericire…

Sunt fiinţa primăverii. Nu mă pot război cu izvorul elanului de viaţă. Oriunde aş fugi, revin acasă. În primăvară. Revin ca să îi aduc un gând cald de ziua de naştere a mamei sau… pentru a-mi măsura propria scară a existenţei. Urc? E încă de încredere scara. Încă nu sunt semne că ar fi şubrezit. Dar de ce urc? Unde urc?

Şi pentru că nu aş putea avea nimic cu primăvara, am totul. În ultimul timp, a devenit sufocantă. Seamănă tot mai mult şi mai mult cu un popas, în care din cauza excesului de soare, lăcrimezi. Şi dacă ţi se injectează periodic această doză de lumină toxică, nu poţi ajunge decât să capeţi aversiune faţă de stimulul luminos.

Primăvara ultimilor ani îmi aduce depresie şi apatie. Dezgolesc vise de magie. Trăiesc şi cu fiecare fir de iarbă rupt, nu mai sunt aceeaşi. Cicatrici inestetice de paşii timpului, care zgîrîe riduri… Gâze călcate în picioare… Lacrimi ce au aşternut un văl de mâhnire şi de incertitudine. Rup nuiele din gardul oamenilor ca să îi simt aproape, însă aceştia îşi clădesc din nou castele din nuiele spinoase. Dezamăgire… Izolare.

De ce mă sufocă primăvara? Pentru că nu mai pot sta dezgolită în lumină ca pe vremuri. Sunt un adult, care uneori îşi ascunde sieşi urmele unor gânduri vinovate. E vina faţă de copilul care şi-a dorit un basm amestecat în paleta de culori a lumii. Basmul, ce trebuia să dureze veşnic şi care s-a decolorat în timp pentru că adultul a intrat în hora luptei pentru supravieţuire. Mă sufocă primăvara, caci este e popasul meu existenţial când simt că mă scurg… şi nu într-un curcubeu, ci între alb şi negru, într-un gri modest.

Dacă pentru mulţi dintre noi, anotimpul depresiilor este toamna, eu dimpotrivă, mă simt mai vie ca oricând atunci. Când ploile ciobăneşti, deschid răni vechi pentru mulţi, eu surâd. Nu, nu este acel surâs sadic din plăcerea suferinţei altora! Este acea iluminare a chipului când găseşti sensu-ţi rătăcit… Mă simt utilă. Are sens să întind braţele pentru o îmbrăţişare caldă. Are sens să îmblânzim geruri la un ceai de gând bun. Dacă ar fi tot timpul o primăvară eternă, unde aş mai surpinde nevoia de rug aprins şi de o apropiere caldă?