Mă gândeam că în acea zi le-am făcut pe toate greșit. Am refuzat să mănânc, să iert, să ofer și să primesc afecțiune. Îmi aminteam cum dulceața de mure de la micul dejun, unsă pe felia de pâine, se prelingea încet pe farfuria albă. Clipele își vedeau de treabă, fără mine, iar eu rămăsesem în slow motion, privind îndelung petele lăsate de dulceață, întunecate, urâte. Un sentiment acut de resemnare amestecat cu teamă, mă cuprinsese. ”Nu știu să fiu previzibilă, liniară, armonioasă. Nu știu să iubesc, atât încât petele acestea cotidiene să se estompeze, să rămână pe fundal fără să conteze. Nu știu să transform iubirea mea în una plină, salvatoare…”
Deodată cineva din mașină a spart brutal tăcerea. – Știți că șoferii care ascultă muzica preferată în timp ce conduc sunt mai predispuși la accidente? Abia atunci am remarcat că prietenul nostru pusese un CD cu muzică clasică și acum răsuna Dansul cuțitelor, triumfător și elegant. M-am înfiorat și, pentru câteva minute, am fost prezentă în mașină. Mă intrigase discuția despre muzica clasică și accidente. Persoana care începuse discuția aducea argumente despre cum concentrarea șoferului scade când ascultă muzică rock sau muzica care să-l prindă, să-l atingă și cum piciorul dansează vioi pe accelerator. Șoferul râdea, trăgând de volan și clătinându-ne corpurile ca pe niște păpuși de cârpă.
Mă deconectasem din nou sau se făcuse din nou liniște, nu mai știu. Îmi imaginam cum farurile unei mașini apărute de nicăieri mă orbesc și aud doar Rain in your black eyes. O melodie ca o viață retrăită în câteva minute. Nu mai opun rezistență. Scârțâie o vioară, înfiorător de frumos. Îmi imaginez cum cineva mă adună din ploaie. Rochia mea foșnește și mă strânge. E ceva atât de fierbinte în piept și mi-e greu să respir. Rochia mea de mure necoapte pătează asfaltul albit de ploi. Degetul arătător mi se zbate constant de parcă ar atinge la nesfășit butonul Play. ”Mai ascult o dată și mă duc.”
Dar în mașină cântă o melodie necunoscută și tu-mi stângi mâna cu putere. Am degetele mai reci ca de obicei. Le ascunzi la tine în buzunar și mă aduci aproape. Mă las moale ca să încap mai ușor. ”Uite, ce-i asta?” Îmi arăți palma mea pătată. ”Cerneală”, zic. Însă în minte dulceața de mure mi se prelinge printre degete și mor încă o dată, în timp ce notele o iau sus de tot în Rain în your black eyes. Totuși, acum sunt mulțumită. Aș muri cu adevărat la tine în brațe.