Nu neg, sunt mulţi optimişti în ţara mea. Sunt mulţi care mai cred încă că ceva se va întâmpla şi lucrurile vor merge înspre bine – poate o minune! Sunt alţii care au curaj şi încearcă să mişte “ţara din loc” prin exemplul propriu, prin lucruri mărunte, dar frumoase. Mai sunt şi pesimişti – cei […]
Category Archives: Nevoia de a spune
***Scrisoare ce nu va fi citită***
Şi nu-i vina mea că am aici ferestre de termopan! Nu mai aud ce zbiară disperat vîntul dezlănţuit de afară. Mă conectez rutinier la internet şi încep să ascult muzica unei iluzii bolnăvicioase. Totul se mişcă. Totul se transformă sub ochii mei. Ferestre de realitate ce apar, dispar, apar, dispar… Realităţi fără delimitări în timp […]
Despre fericire ca despre fluturi…
Hmm, intenţionat şi conştient nu am scris pe blog. Şi nu am făcut-o demult… cu adevărat mult. Au existat câteva porniri din acelea răscolitoare, care-ţi aruncă spontan mâinile pe tastieră şi îţi accelerează ritmul inimii. Însă… am ales să tac. Anunţasem la un moment dat că mă transform în ucigaşă de verbe. Le ucideam din […]
Ce ai, fată, cu primăvara? (I)
Cei care nu aţi simţit beţia unui preaplin de emoţii blagian, îndesat cu dosul palmei în hăuri, nu aţi putea înţelege de ce aleg să privesc ore întregi cum cad picuri de stropi şi de gând despletit, în detrimentul lucidităţii cu care ar fi trebuit să strabat zeci şi zeci de pagini cu distribuţii normale… […]
Vagabondă
“Mă simt vagabondă!”… Repet aceasta iar şi iar… Mă simt pierdută cînd în prea multă fericire, cînd în preaplinul tristeţii. Vagabondă… Eu! Am vagabondat departe de acest blog, cu teză şi examene, cu aşteptări interminabile pe coridoare insuportabile, cu gust amar şi cu fluturaşi în burtă. Ştiam că se va încheia şi tocmai de aceea […]
De vorbă cu cactuşii…
De ce mă priviţi aşa?… Nu şi voi…Vă pare ciudat că urmele zîmbetului de adineauri s-au şters într-o clipă, după un banal sunet de telefon? Ori sunteţi furioşi că am uitat de voi, centrată pe lumea de dincolo de aceşti patru pereţi? Nicicînd nu am văzut atît de viguroşi, ameninţători, spinii aceştia! Ah, degetul meu… […]
Omonimia din sufletul ei
8: 10 Ca de obicei, răbdătoare şi resemnată, Margo îşi aşteaptă autobuzul pentru a ajunge la serviciu. E toată numai nervi… Cum de oare se împacă calmul său neobişnuit cu agitaţia din gîndurile sale?!… Aseară, a găsit nişte agende vechi, cu pagini îndoiate şi cu rînduri haotice. Le-a răsfoit adâncită în reverii pînă la 4 […]