devin tot mai elastică.
în fiecare zi, trag de mine
să mut cât mai multe dincolo.
iată genele, se lungesc spre geam, la iepurașii de soare,
iată mâinile, se-ntind spre balcon, după cana de ceai aburind,
iată pașii, își uită urmele pe nisipul rece.
trag, întind, mă lungesc…
trag tare de mine s-ajung spre acele brațe deschise
și e destul să cadă un prăpădit de fulg –
ca elasticul să nu mai țină
și să mă respingă cu putere înapoi,
în lumea în care iarna deschid geamul mansardei,
stau în pat cu plapuma până la gât
și topesc fulgi în cana cu ceai.
illustration: John Batho, présence / absence