“For most of us, our routines are imposed from the outside. They come from our employer or our family circumstances. They are the structure we rail against, the cage we dream of escaping. But is escape really so simple as just waking up each morning with no plans? Isn’t that just as terrifying? Or is freedom simply being able to reinvent your life around the work that you do, if that is also the thing you enjoy. “It’s not my work,” objects Stephen Jay Gould, quoted in his Daily Rituals entry. “It’s my life. It’s what I do. It’s what I like to do.”
Titlul este desigur o mascaradă. Rutinele nu se adună de pe drum. Fiecare existenţă îşi are propriul ceas şi propriul mod de a-şi organiza zilele. Şi la ce bun atunci, această căutare de rutine, într-o epocă când toţi încearcă să scape de ele, ca de râie, ca de ceva care-i arde la inimă, făcându-i să se scarpine în acelaşi fel mereu? Simplu: fiindcă fără rutine este probabil mai rău. Poate mai rău decât atunci când ne clădim ritualurile cotidiene în jurul unui loc de muncă, a unui program impus din afară.
Zicea cineva că haosul e feminin prin definiţie. Să fii femeie, nu-i lucru mai haotic pe lumea asta! Şi femeilor le place. Ah, cât le place să se piardă în neînţelesuri, în taine, în dezordine! Dimineţi fără alarmă, cu cafea în pat la ora 11, zile fără ghid, când faci de toate şi simţi că ai uitat de ce le faci, când eşti veselă din cauza clipei şi nu a vieţii pe care o duci. Când toate se scutură fulgerător, fiindcă nu ştii să le măsori, să le preţuieşti, să le aduni într-o glastră cu sens pentru la anul, pentru anii care vor veni.
Dar într-o o zi, începi să delimitezi haosul acela senzual de nevoia calculată de organizare. Organizarea şi rutinele devin prietenoase pentru că sunt luntrea ta pentru supravieţuire. Atunci începi să îţi împărţi viaţa în segmente, exact ca nişte felii de plăcintă. Să ştii şi tu ce faci cu viaţa ta astăzi, mâine, chiar şi atunci când o furtună teribilă îţi zguduie liniştea.
Dacă vreţi, elogiez în aceste câteva rânduri rutinele. Îmi este dor de ele şi-mi dau seama că rutinele te definesc, anume pentru că descriu sensul sub semnul căruia îţi clădeşti viaţa. Corpul uman are nevoie un ceas cu rutine clare. Altfel, se erodează în ceaţa ademenitoare a haosului.
Picioarelor mele le este dor de paşii grăbiţi spre un autobuz. Le este dor de aceeaşi cărare în fiecare zi, care de altfel, atunci când o trădezi, eşti de o mie de ori mai mulţuimită, ştiind că vei reveni la ea după îndelungi rătăciri. Corpul meu tânjeşte după cafeaua aromată de la ora 7 şi învăluirea braţelor somnului înainte de miezul nopţii.
Rutinele sunt reci şi acromatice, însă îmblânzesc cuminte haosul şi te ajută să-ţi salvezi scopul vieţii… dacă ai unul. Dacă nu ai, nu te agăţa de gâtul rutinelor. O fi ele utile, însă nu pentru cei fără de scop. Pentru ei, haosul e un incubator mult mai fertil. Şi iată-mă trăgând o concluzie neaşteptată: din haos răsar sensurile…