Ploi în aprilie (III)

Primăvară.

Afară e una dintre dimineţile în care oamenii înjură mult. Dacă ar putea şi-ar lăsa pieile ca şerpii în plină stradă. S-ar ridica cu piei noi în văzduh, fără să se mai atingă cu umbrelele, fără să se mai stropească cu noroi. E o ceaţă amestecată cu o ploaie ciobănească rece, o ploaie lipicioasă care înfurie grăbiţii şi somnoroşii. Şi ei lovesc, lovesc cu brutalitate, ţinând strâns umbrelele ca pe nişte arme de luptă. Se înjură şi se lovesc cu marginile umbrelelor ori de câte ori au ocazia.

Dar iată-o pe Ela la capătul străzii! Pe stradă miroase a zambile înflorite. Ela păşeşte săltăreţ, alegând totuşi cu grijă unde să pună piciorul ca să nu dea de băltoace. Ca de obicei, a cumpărat o baghetă de pâine neagră, lapte şi fructe proaspete. Astăzi, din cauza vremii, a luat şi bioşe cu vişine. Oh, dar iată eşarfa roz! De câtă vreme n-am mai văzut-o! Se pare că de câteva luni încoace poartă eşarfa în fiecare zi. De la atâta purtat, i-au ieşit pe colţuri câteva fire.

Strada parcă se înveseleşte la vederea Elei. Ceaţa luceşte rozaliu. Umbrela ei salută vioaie celelalte umbrele. Din vitrina unui magazin răsare un curcubeu de eşarfe şi Ela se opreşte gânditoare, zâmbind ştrengăreşte:

-Ah, dacă nu astăzi, atunci când? Îmi iau. Astăzi chiar îmi iau!

Intră grăbită în magazin şi începe să răsfire violent curcubeul. Mov, roşu închis, cerculeţe verzi, portocaliu…

-Vă pot ajuta cu ceva, domnişoară? Se aude în spate o voce răguşită şi încă somnoroasă.

-Ah, da-da! Caut o eşarfă mai…colorată. Roz ar fi perfect!

-Hmm! Vocea se trezeşte şi prinde curaj. „Poate doriţi să încercaţi şi altceva? Văd că deja aveţi una roz. Cred că am ceva care vi se potriveşte perfect!

Vânzătoarea jubilează, ştiind că este o raritate să asortezi atât de frumos o pereche de ochi cu o eşarfă azurie de mătase. Ochii Elei înfloresc ca doi clopoţei de pădure înrouraţi. Cu eşarfa la gât, chipul ei emană roiuri de fluturi albaştri.

-O iau! Aveam nevoie de o schimbare. Lui Liviu cu siguranţă o să-i placă!

Plăteşte grăbită, scoţând de câteva ori telefonul din geantă.

-Ah, o să întârzii la micul dejun! Iubitul meu se va supăra.

-Nu vă faceţi griji, domnişoară! Dacă vă vede cu eşarfa aceasta nouă, uită toate supărările. Şi cele de ieri, şi cele de anul trecut, râde vânzătoarea, întinzându-i pachetul cu eşarfa.

-Hahaha! Liviu niciodată nu observă detalii de felul acesta. Pentru el, eu sunt mereu la fel. Frumoasă. E ca şi cum, ai sorbi din ciorba mamei. Nu observi când pune mai mult leuştean, sau tarhon, sau cimbru, pentru că ştii că e ciorba mamei şi-ţi place la nebunie. Eşarfa este pentru mine. Mă face să mă simt…ah, nu ştiu cum să vă explic. Mă simt ca şi cum am de toate pe piept: şi câmp cu flori, şi mare, şi cer…sunt femeie şi copil totodată.

În timp ce urcă scările, surâde, amintindu-şi că, acum câţiva ani, îşi ura eşarfa roz, ura 14 februarie, ura punctuleţele portocalii care ieşeau împuşcând din fereastra de dialog cu Liviu. Aa, nu! Este vorba despre alt Liviu. Până şi Ela se miră uneori cum a putut să iubească doi bărbaţi cu acelaşi nume.

În seara când l-a cunoscut pe al doilea Liviu şi acesta a întins jovial mâna, Ela a vărsat ceaşca de ceai în poală. Prietenele ei care şi-au dat seama, încercau să facă glume: Liviu, tocmai ţi-ai făcut un duşman! Intri pe lista neagă a Elei. Însă Liviu nu înţelegea. Era fascinat de zăpăceala ei, de felul în care îşi muşca vinovată buza de jos. A simţit din prima clipă o puternică dorinţă de a proteja acest copil. Ea, Ela, este atât de plăpândă, încât până şi cana de ceai este o povară pentru mâinile ei.  Ea, Ela, era atât de tumultoasă, ca un izvor de munte, care nu ştii pe sub care stâncă îşi croieşte drum. Îşi dorea să sape pentru ea o albie mai sigură, mai stabilă sau cel puţin să devină stânca care să-i admire o veşnicie apele repezi.

În sfârşit a ajuns. Cât urcă cele 64 de trepte, o boare de trecut îi aminteşte de Liviu. Lui nu-i plăcea să meargă pe jos şi nici să urce scările. Devenea nervos de fiecare dată când liftul întârzia sau se bloca. Doamne, dar de ce totuşi nu l-a putut ierta? Să fie din cauza acelei seri la teatru?

Ploua mult ca şi astăzi şi-a ajuns prima la teatru. Îi promisese unei prietene că o însoţeşte, deşi era a patra oară când vedea spectacolul. Liviu toată ziua mormăise că n-are chef, că-i prins la serviciu cu un proiect. Sala era aproape goală. Spectacolul fusese jucat de atâtea ori şi apoi, vremea aceasta…

Ancuţa, prietena, întârzia şi Ela butona sms-uri îngrijorată când, deodată, prin partea stângă a sălii sesizează o umbră cunoscută… Nu-i el, n-are cum! Aproape că-l strigă, dar toată fiinţa lui este direcţionată spre o siluetă feminină. Picioarele lungi, păr bogat, lăsat pe spate, mers de felină… Ela simte că sala întreagă se îngustează. Umbra capătă contur, îi face loc fetei şi amândoi se aşează cu trei rânduri în faţa Elei, discutând înflăcărat. Scena se învârte… Totul pare deformat şi înceţoşat. O durere acută ţâşneşte din pieptul Elei. Îi este ruşine că se află în sală. Simte că nu poate respira… Cine, cine i-a furat ultima moleculă de oxigen?

După o fracţiune de secundă, Ela e în ploaie. Lacrimile ei se amestecă cu apa ploii şi niciun gând nu mai are greutate. Ela e ploaie! Picură ore întregi. Amintiri, speranţe, vise şi planuri, toate se scaldă în şuvoaiele de pe stradă. Ela picură până când nu mai rămâne nimic.

L-a mai văzut o singură dată, când ea-l rugase să-i aducă lucrurile. S-au văzut, dar din comoditate, el a venit cu mâna goală. Îl ura. Era singurul om pe care îi ura şi-l iubea totodată. Îl ura, fiindcă o lăsase să-l iubească…

Ela se miră cum amintirile noastre ne altoiesc fiinţa. În fiecare zi, înfrunzim sau ne uscăm, în funcţie de seva care vine din amintiri. „Un Liviu mi-a luat toate culorile, un altul m-a deşteptat la timp, încât să prind primăvara”.

E sus. Sună la uşă, deşi ţine cheile în buzunar. Vrea să-l vadă încă de la uşă. Să o salveze de plase, să o ia în braţe.

-Soare! Apare Liviu agitat. Tocmai mă gândeam să te sun. Nu mai aveam răbdare. Omleta e gata, la fel şi cafeaua. Te aştept de o veşnicie!

Aroma de cafea stăpâneşte biruitoare odaia şi totul miroase a dimineaţă. Abia perceptibile, apar şi noile arome: pâine, banană, zambile.

-Ooo, dragul meu, dar ce colorată e omleta! Alt curcubeu: galben, verde, roşu…

-Altul? Unde-ai mai putut vedea încă un curcubeu pe vremea aceasta? Să ştii că regretam că te-am lăsat să ieşi. E atât de chinuitor să mă trezesc şi să nu fii alături. Şi apoi, pâine şi fructe mai erau.

-Da, iubitule. Însă nu era stropul acesta de lăptic care să-mi îmblânzească cafeaua. Şi brioşele acestea dulci-acrişoare… Nu ar fi fost ceaţa aceasta colorată, care mi-a rămas în păr. Uite! Şi mai ales, nu aş fi găsit minunea aceasta azurie.

-Mmm, Ela mea a adus în casă primăvara! Iubita mea rătăcitoare, pentru o eşarfă m-ai făcut să îndur o oră de singurătate?!

Liviu o îmbrăţişează, o strânge cu forţă la piept, iar Ela râde, râde şi parcă un râuleţ de munte susură vioi.

-Iubitule, de când te cunosc, e numai primăvară pentru mine. Şi nu-mi e frică de nici un 14, de nici un 31!

pink-hyacinth-irina-bakkenes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *