Ploi în aprilie

Demult Ela nu a dat de ştire. Mă gândeam zilele trecute oare cum o mai duce, câte ploi oare au mai trecut prin sufletul ei. Afară e o vreme ciudată: nici nu ninge, nici nu plouă. O ceaţă deasă îngroapă totul în tăcere. Şi fiindcă doar amintirile nu tac, m-am decis să o caut din nou pe Ela şi să-i ascult ploile. Mare bucurie, mare bucurie să o găsesc! Înainte să vă povestesc continuarea, să ne amintim ce ploi au adus-o pe Ela în rândurile mele.

Ploi în aprilie (I)

Ela ştie multe. Ştie multe despre sine, ştie de unde se iau tristeţile ei prelungite, ştie o mulţime de teorii despre fericire şi despre sensul vieţii. Ştie ce zic psihologii, ce cred filosofii. Ştie multe cuvinte spuse de genii, pe care le marchează de fiecare dată cu verde în agende şi de care îşi aminteşte mereu la momentul potrivit.

Şi totuşi, iat-o pe Ela, ghemuită în pat, cu bărbia sprijinită de un genunchi, cu pumnii strîns încleştaţi în perna de alături şi cu ochii obosiţi, tulburaţi de ploi sărate, ploi nedorite şi neaşteptate. Ochii îi lucesc furioaşi şi ea priveşte totuşi sus, în tavan. Nu, ea nu s-a lăsat doborîtă. A obosit puţin de ploile acestea de aprilie.

Liviu nu ştie prea multe din cîte le ştie Ela. Nu ştie ce libelule colorate îl stăpînesc uneori şi îl înconjoară în roiuri. Nu ştie câte grade sunt în termometrul său interior. Nu-i pasă de fraze şi cuvinte înaripate. Pentru el sunt doar „prostii”. Ştie doar că are ambiţii, că este inteligent şi că va obţine tot ce şi-a propus în viaţă. Cu Ela sau fără ea.

Iar Ela plînge. Niciodată nu s-a descurcat cu programele de la informatică. „Press enter to”…  Ea nu putea să înţeleagă cum poate fi captivant să scrii acţiunile pe care trebuie să le execute calculatorul, în ce ordine, exact, amănunţit. Se revolta de fiecare dată: „Cum aşa, fără nicio emoţie – comenzi, prescripţii… Fără surîs, fără nici un fel de reacţie de răspuns, automatisme, robotizare?!”

S-a săturat de ferestre de dialog şi de emoţii transmise prin emoticoane. Alături, din computerul lăsat de izbelişte,  curg fraze – pic, poc, pic, pic, pic! Ah! Ela îşi acoperă urechile cu palmele amîndouă. Aceste asalturi de replici o dor. De parcă sar gloanţe direct spre sufletul său – pic, poc, pic, pic, pic! Un război inconştient se duce acum, iar ea, Ela, e total dezarmată…

– Oare nu am dreptul să obţin ceva fără să lupt? Cel puţin o dată în viaţă!! Nu vreau să lupt… Destul!

– Scumpo, tu eşti atît de bună, scumpă, dulce… iar eu, eu sunt… te fac să suferi! Tu trebuie să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti!

Ela nu este magician, nici Liviu nu ştie cum să scoată din cilindru, cuvintele pe care ar vrea Ela să le audă. Pic, poc, pic, pic, pic! Liviu transmite mesajele cu o viteză uimitoare, atît de rapid încît aproape nu simte ceea ce scrie. Ela caută cuvintele potrivite… cuvinte care să nu rănească, dar nici să nu fie indolente. Scrie încet şi ezită…

– Ok, dacă zici. Poc, alt punct portocaliu aprins de Liviu.

Ela e debusolată. Ştie ce înseamnă aceasta. Ştie ce ar trebui să urmeze, dar nu poate şti ce simte Liviu. Nu ştie în care limbaj de programare funcţionează sufletul lui Liviu. Toate teoriile pe care le cunoaşte sunt inutile. Deci, nu are nici o şansă să corecteze eroarea. Închide cu zgomot computerul fără a da „ Turn off”. Care ar fi sensul, oricum e „offline”?!  Da, Liviu e offline, pentru totdeauna.

Liviu înţelege ce simte Ela şi ucide cu viteză tastele… Le bate cu zgomot, le frînge în neştire, are nevoie de ele. Apoi, tot mai încet, mai uşor, le atinge suav. Bătăile inimii se mai domolesc şi Liviu se cufundă în coduri, variabile şi ştergerea unor comenzi orfane. Anulează cu tristeţe toate comenzile anterioare… Poate chiar zîmbeşte.

Ela caută hîrtie curată şi un stilou. Odaia îi este plină cu hîrtii. Şi stilouri are pretutindeni. Însă ea are nevoie de un stilou nou şi de foi albe. Ochii îi lucesc încă în lacrimi, dar lacrimile de astă dată se preling în cuvinte. Oare acesta nu e un surîs?

Liviu verifică comenzi, cu buzele întredeschise, şoptind ceva. Ela verifică rînduri scrise dezlănţuit, cu fruntea încruntată, muşcîndu-şi buza de jos.  Aş crede că văd curcubeul de după o ploaie aprilină. Dar greşesc…

Ploi în aprilie (II)

După furtună.

Toată lumea putea prezice că furtuna e aproape. Se simţea în entuziasmul ei nebunesc, în rîsul ei vădit dirijat de raţiune. Şi toate schimbările din ultimele săptămâni? Ela îşi schimbase coafura (incredibil, cum pot cîteva mişcări cu foarfecele în podoaba capilară, să producă apariţia, ca prin magie, a unui zîmbet mulţumit pe faţă!). Fusese la cumpărături şi luase provizii pentru tot weekend-ul. Din mers găsi o eşarfă roz, care o făcu să tresară. O cumpără fără să ezite. Doar era roză!

Îşi schimbase şi programul nocturn de veghe. De cîteva zile, la 00.00 era deja în pat. Îşi rugase şi prietenii să găsească altă alternativă la numele său – acum îi ziceau Elly. Poate aşa, poate-poate anul acesta furtuna nu o va găsi!

Senină şi departe de acea zi întunecată, Ela nu poate totuşi să scrie nici acum. Se rugase în acea zi să plouă, cum plouase toată săptămâna. Se rugase să revină acele ploi de aprilie, care o inundau pe dinăuntru, dar erau totuşi diferite de ploile de iarnă cu gheaţă  şi crengi rupte.

În acea zi se trezi la 14. Deschisese ochii pentru a verifica cît era ora de cîteva ori, însă refuza să coboare din pat şi să pună picioarele pe podeaua rece a zilei care deja sosise. Simţise de dimineaţă că soarele îşi bate joc de geamul ei şi se încăpăţîna să prelungească acel somn bolnăvicios, care o salva de prezenţa în acea zi, întotdeauna greu de suportat pentru ea.

„Mai am 10 ore. Ah, Doamne, o veşnicie!”

Uitase să închidă telefonul şi un prieten suna în mod repetat, cu insistenţă obraznică. Şi-ar fi dorit să o invite în oraş, să o scoată din izolarea aceasta de sine însăşi, să pună capăt războirii cu ziua trist de frumoasă. Însă Ela a uitat de eşarfa ei roz. Nici de oglindă nu se apropiase în acea zi să îşi atingă unduirile rebele ale noii frizuri. Nici la balcon nu ieşi. O sufoca izul dulceag al primăverii ce se apropia pentru Ei.

Anul acesta nu e tristă pentru că „afară”, lumea împărţită în perechi, cumpără cu frenezie toate buchetele fericirii din florării şi îşi spune cuvinte fără imaginaţie, cuvinte care stau pe orice banner, la orice colţ de stradă. Nuuu!

„Nu contrastele mă dor azi. Nu jinduiesc fericirea lor! Însă cum oare am îndrăznit să cred în… Oare de ce mai sper încă?!! Şi totuşi, eşti un nesimţit, Liviu! ”

Nici măcar nu e tristă pentru că Liviu, în pofida la toate, nu i-a trimis un banal sms cu un mesaj de felicitare. Astăzi, pentru prima dată, Ela este furioasă. E atît de fuioasă încît nu poate nici să plîngă. În fiecare an, în această zi se simte trădată şi uitată. Crezuse mult că Liviu va proceda altfel. E furioasă pentru că crezuse în magie… dar ea nu se arăta. Ce naivă!

„Tu mi-ai aratat că am un sens în viaţă şi tot tu eşti cea care mi-a arătat cum se ţine într-adevăr la un om… Şi tot tu eşti cea care nu mă face pe mine fericit.”

E atît de furioasă Ela în furtuna dezlănţuită! E furioasă pentru că ea îşi aruncă sufletul în furtună. Ea agită apele pînă furtuna se dezlănţuie şi o stăpîneşte. Ea învărteşte aceeaşi manivelă care-i aduce suferinţă. Destul!

Dacă aţi fi văzut cu cîtă hotărîre a închis Ela computerul în acea zi de 14 februarie! Şi-a legat ştrengăreşte la gît eşarfa roz, deşi era prea tîrziu să mai iasă undeva, a ridicat bărbia încrezătoare şi recunoscătoare zilei care, de acum încolo, va însemna pentru ea, o victorie.

Puse mâna pe telefon şi îşi sună părinţii. „Mami, scuză-mă că am uitat să vă sun. Îmi este aşa dor de voi. Spune-i tatei că nu am uitat de rugămintea sa.”

„Suntem născuţi pentru a trăi… iar 14… ah, 14 vine şi pleacă. Adevăratele minuni nu au nume şi nu sunt cunoscute celorlalţi. Adevăratele miracole rămîn în noi. Acolo unde se şi nasc…”

În agendă îşi notase toate bucuriile pe care ar vrea să le facă celor dragi şi de care uitase atîta timp. „Tatei – să îi găsesc luni acel lipici tehnic, cu denumire hazlie. Irinei – să îi trimit suportul de curs şi o îmbrăţişare caldă.” În dreptul numelui lui Liviu, ezită… apoi scrise hotărîtă. „Liviu – să pun capăt frămîntărilor. Să zîmbesc şi să fiu fericită. Fără el, de dragul său. Punct!”

Surîde trist. Da, e iarăşi Ela şi ploile molcome de aprilie. Un creion rupt şi două stilouri aruncate în neştire. Foi cu aceeaşi frază. Multe foi, însă toate îngrijit adunate pe masă. Ela niciodată nu a putut boţi cu furie hîrtia netrebuincioasă. Mai bine frînge toate stilourile şi creioanele din casă decît să distrugă aceste amprentele vii! Orice frază, rînd, cuvînt sau silabă este o încercare interioară de a răzbate spre lumină. Şi Ela nu poate renunţa atît de uşor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *