Mărul cu nas

Când am mâncat ultima bucățică din acel măr cu nas, am avut senzația plăcută c-am înghițit ceva din tine. Mi-am amintit perfect momentul când ai scos plasa cu mere, râzând: Uite, acesta are nas! Atunci nu-ți vorbeam. Am zâmbit în sine, iar buzele erau în continuare țuguiate a supărare.

O săptămână am tot mâncat din acele mere aduse de tine. Cel cu nas a rămas la urmă. Nu mă puteam hotărî să-l stric. Avea două frunzulițe încă verzi și acea proeminență nostimă, exact ca un nas cârn.

Dar fiindcă nu venisei, am mușcat din măr. Îmi era dor și-am vrut să mă răzbun. În timp ce înghițeam ultima semință, mi-am dat seama ce anume mâncam din tine. Era dulce-acrișor, îmbietor, exact ca sufletul tău, despre care tu spui că nu-l ai. Atunci am știut de ce nu îl ai. Mi-l dai de fiecare dată mie: azi ca un măr, mâine ca o brioșă… Și eu le mănânc de dor și simt cum devin tot mai mult ca tine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *