Când nu ne spunem “Noapte bună”

Cândva făcusem un pact cu mine: să uit supărările înainte de clipa cuminte a mersului la somn.

Nu ştiu pentru alţii cum e, dar pentru mine acest prăpădit de “noapte bună” e aproape sacru. Pentru părinţii de “modă veche”, care nu se dau în vânt să-şi sărute pruncii, un “noapte bună” şoptit cu voce somnoroasă, dar caldă poate fi  manifestarea cea mai curată a afecţiunii, a grijii, a dragostei lor pentru copilul care va adormi ştiind că mămica şi tăticul lui veghează undeva alături. Pentru mine, acest gând bun, este petala ce lasă să se scuture emoţii colorate. Una câte una, luminile se sting şi în întuneric licăresc emoţii vii, tandre, atât de frumoase: “Noapte bună, puişor!”

Dar mai ales, în tot acest ritual cotidian, contează unduirea vocii şi intonaţia cu care rosteşti aceste două firave cuvinte. “Noapte bună!” nu este niciodată la fel. Fiecare persoană are un fel unic de a-ţi ura “noapte bună”.

Astăzi zâmbetul mi-a căzut. Sunt zile în care nu spui nimănui “Noapte bună!” sau o spui din inerţie… Sau şi mai rău, începi un război, în care celălalt poate învinge dacă poate suporta un “Noapte bună” sec .

E timpul să refac pactul. De astăzi nu voi mai spune “Noapte bună!” decât atunci când fiecare fonem va duce spre celălalt serenitatea unui gând de pace. S-ar putea să mă aleg cu multă tăcere – un imperiu! Însă cel puţin astfel voi ieşi din război.

Noapte bună, dragii mei!

3 thoughts on “Când nu ne spunem “Noapte bună”

  1. :) da, un NOapte Buna de pace! why fighting? ai dreptate! chiar in secunda asta m-ai ajutat sa spun Noapte Buna! Imperiului!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *