Ce se întâmplă când apa pentru ceai nu mai fierbe?

Am pus apa pentru ceai. Să aştepţi acele 100 de grade, când ai chef nebun de aburi aromaţi, probabil este cel mai chinuitor moment. Flacăra moţăie relaxată, dai mai tare focul şi gândurile… ei, gândurile, exact atunci te prind ca într-un cleşte.

Şi ce-i acolo cu “spendida izolare”, ai?

Păi, ce să fie?!… N-am sânge britanic, nu ştiu să aleg perioada propice şi nici credibilă nu sunt.

Te zbaţi ca o furtună izgonită de nori. Vrei să ordonezi haosul din viaţa ta şi te apuci să laşi mesaje de “mă găsiţi când mă întorc”. Deconectezi una câte una legăturile, care să te conducă undeva, poate spre răsărit… Le ceri tuturor tăceri ca să nu auzi decât ceasornicul tău interior. Însă aşa se face că suntem cu toţii o ţesătură socială uimitoare, cu ochiuri complicat împletite.  Fără să vrem, stând aşa, unul lângă altul, ne auzim gândurile. Le schimbăm între noi ca şi cărţile bune şi, se întâmplă, să trăim zile în şir cu ele ca şi cum ar fi ale noastre. Stând aşa, împletiţi unul în altul, ne simţim dorinţele şi începem să avem bucurii şi tristeţi identice, toate în culoarea celor de lângă noi.

FurtunaDe aceea, m-am despletit din ţesătură. Am încercat… Aceasta pentru a satisface nevoia aceea acută din interior, aş spune, nevoie aproape instinctuală. Noi, ăştia, introverţii, ne tragem seva din singurătate şi pace. Şi ori de câte ori, ne chinuie vreun necaz, mai întâi ne închidem în căsuţă, ca melcii. Stăm acolo până ni se domolesc bătăile inimii şi, abia apoi, ieşim spre lume, cu forţe noi, cu drumuri noi pe hartă.

Însă, uite aşa, răscolind haosul pentru a-l ordona, dai de altă capcană, din care nu prea are cine să te scoată – capcana propriei tale minţi.

Stai cu mâna întinsă, gata să închizi aragazul când va fierbe odată apa. Ceva luceşte în faţa ta. Nu mai vezi bine şi-n zăpăceală, închizi becul. În întuneric, toate revin la locul lor. Şi lacrimile, şi lucirile acelea diafane. Da, acum eşti mai bine. Eşti doar tu cu tine. Poţi să îţi întinzi mâna onorabil ca să reaprinzi becul sau poţi să te biciuieşti. Nu te vede nimeni. Este momentul oportun!

Atunci, îţi aminteşti că oamenii nu sunt becuri şi nu pot fi schimbaţi, nici deconectaţi… Te doare ceva şi te gândeşti că poate-i fiindcă te-ai desprins din ţesătură. Doare rău să ştii că-i întuneric, apa nu mai fierbe şi tu vrei acea cană de ceai! Iar melcii, nenorociţii aia de melci, nu pot fi fericiţi în cochiliile lor!

Nu, te înşeli dacă îţi imaginai melci tolăniţi pe un balansoar, în căşuţa lor, petrecând cu un martini pe antele alungite. Melcii, ca şi oamenii, au farmec şi capătă voioşie, numai atunci când răsar după ploaie pe cărăruşă alături de alţi melci.

Sursă foto: http://weheartit.com/entry/48357242

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *