Deschid ochii obosiţi şi încurcaţi încă într-un firicel de somn nedormit.
– Ah, urăsc soarele care uită să bată în geam înainte de a da buzna în creierii mei! Urăsc camera aceasta cu ferestre enorme şi cu draperii argintii, care amplifică puterea de pătrundere a razelor solare în odaie! Mă urăsc pe mine pt că… niciodată nu trag draperiile seara!
Mă ridic totuşi cu paşi de condamnat la chinuri insuportabile. Îmi arunc privirea spre aşternut – cum se face oare că cearşaful nici nu a reuşit să imprime forma trupului meu??!! În cap, fierb înca gînduri de ieri, nici ele nu au reuşit să se aştearnă în straturi proaspete! Exilată pe arhipeleagul Azi, stau pe margine de pat şi încerc să-mi sprijin fruntea în palmele incredibil de reci pentru cineva care abia a ieşit din aşternutul călduţ… Zadarnic! Ştiu că o zi întreagă o să-mi simt creierii fierbinţi, ca niste cărbuni încinşi, răscoliţi cu un vătrar de fier…
Paşi în neştire… automatizaţi – baie, cafea…beeh, iaraşi am uitat să adaug zahar! De maine beau ceai verde!!….
Merde – iaraşi oglinda! “Suferinţa este o stare de singuratate, în care nimeni din afară nu te poate ajuta”, spunea cineva. Şi atunci de unde s-a luat creatura asta care mă priveşte zi de zi din adîncurile suprafeţei de sticlă?? Nu îi este teama de mine, nu mă condamnă, dar nici nu mă ajută !
“Insomniile duc la un sentiment al agoniei, la o tristeţe eternă şi iremediabilă, la o disperare absolută”… îmi spune aratarea din spatele sticlei. ” Sunt flăcările existenţei fără sens care îţi devorează voinţa de a trăi în lumină. Poţi alege să rătăceşti neîncetat în marea de lumină care te dizolvă, dezgolită, neprotejată ori să îmbraci haina ce ţi-o propune lumea în care trăieşti!”. Uf, oglinda blestemată! Îi arde de filozofie cind eu deja întîrzii…
“Aş putea crede în această lume cînd ea s-ar schimba pentru mine” – da, şi eu aş vrea să cred… cine zicea aceasta? Nu mai contează, oricum în cîteva secunde, voi fi aruncată pe arena luptei cu propria-mi mască… Una de om împlinit, fericit, ordonat, sigur pe sine. Ştie că nu o suport, însă zilnic arătarea din oglindă mă bântuie până nu o îmbrac, mi-o strecoară în cristalin, ajunge cu ea până la creieri, până la suflet… Şi dupa travestirea aceasta cosmetică, ochii sunt cei mai iritaţi. Au nenorocul de a fi asemeni cerului zbuciumat, înainte de furtună. Orice culoare nu ar adăuga, azurul rămane spălăcit şi inexpresiv.
Tic-tac, tic-tac! De un sfert de oră, mă zbat între Ea şi Eu… Rochia aceasta mulată pe corp mă sufocă!
“Şi pînă la urmă, este neapărat necesar să găsesc sensul acela??” – Nu cred, dar toţi îl caută, vrei să rămii mai departe în exil?? Trebuie să li te alături!”
Cu paşi grăbiţi, mă apropii cu teamă înca o dată de oglindă. Fîntînile arteziene izbucnesc concertat, de parcă a uitat cineva să închidă o supapă. Hăul azuriu se prelinge năvalnic peste masca de om fericit – capodopera pictată o ora întreagă se scurge şiroaie odată cu lacrimile fierbinţi!
Pe neaşteptate, prin creierii în flăcări, mocneşte o idee… îşi face loc, stăruie! Aproape că sfâşii nasturii de la rochia străină! În disperare, o arunc pe pat, îmbrac puloverul bej şi blugii decoloraţi. Încerc să stăvilesc cu şuvoie de apă rece incendiul de lacrimi ce îmi ard obrajii, gîndurile incandescente, bătaile de inimă care îmi taie respiraţia…
Astăzi nu vreau să mai joc în acest teatru absurd! Vreau sa fiu Eu, nu EA!Vreau să mă eliberez de încătuşarea aparenţelor, de încolţirea privirilor iscoditoare, dezaprobatoare!!!!
Insteria se înmoaie dulce în braţele tăcerii… Privesc prin geam, caut orizonturi, dar şi aici, privirile mi se ciocnesc de clădirea uriaşă din faţă, care îmi fură imensitatea, cerul…
Mă proptesc cu mâinile de pervaz… Geamul deschis larg, ca o poartă spre infinit, lasă să patrundă până la mine o adiere răcoroasă de vînt… Neobişnuit vîntul acesta! Brrr… m-au şi cuprins fiori reci! Însă simt în piept cenuşa stinsă, inima bate rar, dar cu un ritm lumesc, incredibil de lumesc! Marginea geamului mă hipnotizează… Incetişor, degetele se desprind, alunecă… O tresarire fatală, unghiile zgîrie ornamentul de metal al marginii…
Nu simt decît greutatea trupului care mă propulsează fulgerator spre asfalt… Cad… Caad!!!!! Respir aer de eliberare… “Să vieţuim în extazul infinitului, să iubim tot ce n-are margini, să distrugem formele şi să clădim singurul cult fără forme: cultul infinitului.” – Cine, cine a zis totuşi???
În cap, simt fîlfîit de aripi, în piept însă… o rană. Mă doare violenţa zborului! Nu sînt nici pe pămînt, nici în cer… Atîrn între Eu şi Ea…
Ameţeala de infinit! Dacă, ah, dacă m-ar prinde de mâna Timpul!! Dacă… daca mi-ar întinde braţele sale puternice Viaţa…