Ultima zi de luni din acest an. O zi care are sărbătoarea în clipe, care trece fără să ne chinuie, care nu este ultima şi totuşi ştie că nu mai poate opri firele de nisip din clepsidră. Zi care salvează pe cineva de tristeţea abruptă a ultimei file dintr-un calendar. Ne dă răgazul unor linii de tras, de prelungit, de rotunjit frumos şi, neapărat, de înflorit cu nişte puncte de suspensie.
Ah, cât de mult respect aceste puncte de suspensie! Fără de ele, la fiecare sfârşit, brusc m-aş lovi cu capul de acea uşă, uneori închisă. Punctele de suspensie … şi eu! :) Cea mai reuşită caracteristică a personalităţii mele şi a înclinaţiei mele de a trăi stări “suspendate”, stări intermediare, Purgatorii ca la Dante.
Într-un an, în ajun de Crăciun, s-a întâmplat să pun trei puncte de suspensie şi să caut într-un oraş cu iz medieval cel mai proaspăt început. Eram dezarmată de aşteptări, urcam în autobuz, cu inima strânsă, risipită-n cele patru colţuri înzăpezite ale lumii. Din banii puţini, pe care-i aveam, mi-am cumpărat o ciocolată din barul jegos din gară. În sinea mea, speram să mi se piardă urmele în zăpadă şi să nu mai revin. Sau poate să revin, dar fără urme vechi. Aşa, precum un fulg cade exact la locul lui. Amărăciunea dulcie s-a jucat probabil cu nivelul endorfinelor, căci m-am trezit că simt bătăile inimii mele nerăbdatoare și vesele. Faţa mi se luminase în întuneric şi buna dispoziţie îmi dădea ghes să împart nişte poveşti cu vecina de pe scaunul de alături.
Credeam că nu mai ajung, că poate s-a răzgândit şi nu mai vine să mă întâmpine. Eram şi îngrijorată, şi fericită, şi extaziată de priveliştile albe. Dar mai ales, simţeam cum tot ce-a fost până atunci este acoperit cu zăpadă, îngropat undeva pe aceste coline. Mâinile nu-şi mai găseau locul, obosite să se ţină una pe alta de câte un deget, nebune parcă să se agaţe de gâtul cuiva şi să leviteze astfel o veşnicie.
În gară toate-au revenit la locul lor. Odată cu acea îmbrăţişare, simţeam că m-am trezit. Nu era o deşteptare în realitate, ci un fel de a te trezi altundeva, inundat cu sentimente calde, înrourate şi multă, multă linişte. Îmi spuse: dacă vrei, acel “acasă” rătăcit poate fi aici. Eram buimăcită şi euforică, însă niciodată până atunci nu mă simţisem mai fericită.
Zilele acelea alternam între fericire fără margini şi tristeţe grea. Mă simţeam purtată în palme cu grijă, aveam necunoscut cât să mă satur şi sorbeam aşa, clipă cu clipă, noul – care mă surprindea, mă copleşea, mă facea uneori să plâng. Plângeam de teamă că sărbătorile vor trece şi urmele mă vor trage înapoi, în viaţa de odinioară.
Dar urmele erau încă sub zăpadă. Nu m-au deranjat din fericirea mea copilărească decât abia în primăvară, când zăpada se scurse şi nu mai aveam decât o boare de necunoscut. Atunci am început din nou să mă simt trasă de urme. Îmi reaminteau dureros cine sunt şi de unde vin.
Încă mai stau pe cele trei puncte de suspensie. Nu am fugit din oraşul medieval doar din cauza paşilor din trecut. Trăiesc un confortabil “acasă” aici. E o lume în care mai pot fi copil şi e genial să păstrezi un astfel de loc. Însă de fiecare dată, în ajun de Crăciun, în preajma unui nou an, mă încearcă stări ambigue. Viaţa aceasta… dar dacă, dacă e doar un ciclu temporal, care însă nu se măsoară în ani? Cu siguranţă nu se măsoară în ani.
Încă mai simt acel an, care-a început acum 3 ajunuri de Crăciun în urmă. Are aroma căminului de astăzi. E adânc înscris în mine şi… nu s-a sfârşit. Acel an e viu, la fel ca toţi anii de până acum, cu toţi paşii mei. Simt viaţa ca pe un ciclu alternant între trei puncte de suspensie şi o virgulă. Anii nu înseamnă sfârşituri. Anii sunt ca bulgării de zăpadă, care alunecă, devenind mai mari, mai rotunzi. Bulgării sărută din când în când faţa pământului şi se rostogolesc în continuare, efemeri, imprevizibili. Nu se sfârşesc, doar se leagă armonios într-un om de zăpadă, efemer şi el, ca şi bulgării ce-l compun…
“Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.”
photo: Tina Sosna