Seri când nervii se dau la teasc. Când abia aşteaptă să plece. Când aproape că vrea să se răzbune şi se apucă să fierbă o găină bătrână numai ca să se afle în treabă. Miros insuportabil de carne fiartă în toiul nopţii. Priviri paralele, dar totuşi, iscoditoare. Un fel de patinaj artistic printre încercările lui de a dezmorţi răceala. Dar carnea fierbe… Aproape întotdeauna, nimicurile cotidiene şi nevoile primare calmează dezlănţuirile emoţionale. Ştiu aceasta încă din copilărie, când fruntea mamei, după o supărare cu scântei, se mai însenina când îi spuneam că îmi este foame.
Adună cu lingura spuma de la carne. Gândurile-i fierb şi ele. Curios lucru, cum de această îndeletnicire scârboasă o face să-şi “rumege” ziua plină de poezie, amintire cu amintire, vers cu vers. Poezia nu trebuie să fie mereu suavă. Îi este greu să înţeleagă tendinţele tot mai lipsite de pudoare ale poeziei. Oamenii în stradă înjură, poeţii înjură… cu versuri. Cândva, tinerii îşi scriau jurăminte de dragoste în versuri. Acum nu se mai jură, se înjură!
După ce pleacă şi liniştea se aprinde odată cu becurile ce le sting, apare o dorinţă acută de disecare a episodului trăit. Vina? A cui e vina? Cine a greşit mai mult? Stoooop! Margo se aruncă obosită în fotoliu. Hai să începem prin ce nu a înţeles fiecare. Greşelile sunt o rutină pentru pământenii de noi, cu înţelegerea lor stăm mai prost. Şi într-o linişte asurzitoare, în capul ei se deapănă din nou ziua de azi. Lipsă de empatie. Încăpăţânare. Centare pe sine. Din nou, încăpăţânare. Supărare. Frustrare. Ipostază de cactus.
Se ridică brusc şi închide furioasă aragazul. Nu mai suportă mirosul de carne fiartă. E altfel de furie, furie spre sine, spre tot ce nu vedem când jucăm partida luptei pentru putere. Rupe neglijent o foiţă din carneţelul de pe masă.
“Iubirea mea, ambii ne-am scos astăzi ţepii de cactus. Mie îmi plac cactuşii pufoşi. Hai să redevenim tandri şi pufoşi! O să dorm deja când vii… Ştii tu cum să mă îmbrăţişezi. Te iubesc! Margo”
Lipeşte, zâmbind şmechereşte bileţelul pe uşa de la intrare. Becul bate direct spre lacăt. Nu are cum să nu-l vadă, gândeşte ea.
Apoi, ca ultimă măsură de “igienizare” a emoţiilor sale, Margo deschide geamul larg. Seara aduce o boare rece, tomnatică, cu aromă de struguri… Ah, nu, nu! De must! De vinete coapte şi zahăr ars.