Şi nu-i vina mea că am aici ferestre de termopan! Nu mai aud ce zbiară disperat vîntul dezlănţuit de afară. Mă conectez rutinier la internet şi încep să ascult muzica unei iluzii bolnăvicioase. Totul se mişcă. Totul se transformă sub ochii mei. Ferestre de realitate ce apar, dispar, apar, dispar… Realităţi fără delimitări în timp şi spaţiu. Mă înghit şi mă afund. Tot mai mult. Mai mult. Mai mult şi mai mult. Pînă-n bezna virtuală. Pînă-n haos.
Pauză. Fără mine acelaşi continuum virtual. Creierul meu a făcut pană şi-a încremenit. Doar degetele-mi au rămas necontrolate pe tastieră, în jocul miilor de fiinţe uniformizate, desfiinţate, însingurate. Scriu… În lehamitea mea faţă de tot ce-i superficial, decorat cu tot felul de pictograme ce clipesc, zvîcnesc, se apropie şi te sperie…, degetele obosite se mută spre Word. Fireşte c-ar fi preferat ele un condei vechi cu cerneală, o bucată de hârtie înflorată de inspiraţie, însă… e ora 1 şi un minut. 1 minut mai mult sau mai puţin. Toate tac, toate-s închise, iar în mine ecouri noi vor să vorbească. Să-ţi vorbească. Scriu.
Scriu, deşi ai fi dorit cu siguranţă să las toate cuvintele în lădiţa lor tăcută ca de sicriu. Scriu… Punga zdrenţuită care pluteşte în văzduh după geam, pare o pasăre post-modernist aruncată să zboare. Şi zboară! O simt prinzând aripi şi atingîndu-mi timid geamul. Pe melodia scrisului meu, valsează. Scriu.
Încă de mică, hrana-mi preferată era cuvîntul scris. Prin cuvinte exilate, am crescut. Ele, bietele mele cuvinte nerostite, mă însufleţeau şi mă reconstruiau după proiecţia imaginilor senine din minte mea. Afară tuna cu ceartă, iar eu deschideam umbrela cuvintelor… incolore, precum picurii de lacrime sau gri, sau solare sau, periodic, verzui şi azurii… Mai tîrziu, am învăţat să le amestec timid, ca un Pissaro care renunţa la culorile de pămînt pentru a crea nuanţe noi, mai vii şi mai intense. Prin ele, cuvintele mele curcubeice, vieţuiam într-o poveste minunată, în care exista mereu aspiraţia descoperirii unor convieţuitori, care… care să nu se mai certe, iar eu… eu…micuţa pictoriţă în cuvinte, să mă pot bucura de soare. Să pot trăi fără umbrele!
Scriu… pentru că între timp, acele culori s-au amestecat. Am crezut că pot să înţeleg şi alte semne dincolo de cuvinte şi de exprimări. Am încercat să-mi împing luntrea aventurieră a existenţei mele până la graniţele vieţii.
Într-o după-amiază, razele soarelui creaseră în odaie un unghi de lumină perfect. Eram uimită. Viaţa zvîcnea dincolo de fantezia mea. Iar tot ce adunasem în lumea cuvintelor mele, părea un decor artificial de carton şi o scenă cu un singur actor viu şi cu mulţi-mulţi figuranţi.
În acea clipă era lumină în odaie. Erai tu. Erai dincolo de lumea cuvintelor mele, care-mi desenau idealuri. Erai în afara nebuniei plină de linişte şi pace a lumii mele. Tu nu aveai cuvinte. Ai refuzat să citeşti ce-ţi scriu. Iar eu continuam să scriu… scriam şi-mi părea că tu înţelegi fără să mă citeşti. Am îndrăznit să amestec în cuvinte pentru tine, cele mai greu conturabile episoade ale poveştii mele. Şi tu răspundeai… Fără cuvinte scrise. Fără cuvinte, mă aduceai stângaci la pieptu-ţi, care sălta speriat şi aritmic, iar mie-mi părea că orice apropiere de respiraţia ta, face ca în odaie să fie mai multă viaţă. Îmi părea atunci că până şi în tăcere, fierbea viaţa.
Şi iarăşi îţi scriu la hotar nocturn între ce simt astăzi şi ceea ce voi simţi mîine. Acum nici măcar nu-mi mai eşti aproape ca să-mi vorbeşti în tăcere. Totuşi îţi scriu, pentru că-ncerc cu grijă şi înfrigurare să caut sens. Un sens complet, neînjumătăţit. Un sens care să tranceadă aceşti patru pereţi şi să se-mpăştie peste lume. Un sens care să cînte cuminte şi cald. Atît de frumos, încît pînă şi zdrenţele pungilor aruncate pe stradă, să valseze. Îţi scriu, iubite… îţi scriu pentru că nu ştiu să cînt. Ştiu doar să scriu. Sensul, iubite…sensul e-n cîntecul tău…pentru mine, pentru noi.
