8: 10 Ca de obicei, răbdătoare şi resemnată, Margo îşi aşteaptă autobuzul pentru a ajunge la serviciu. E toată numai nervi… Cum de oare se împacă calmul său neobişnuit cu agitaţia din gîndurile sale?!… Aseară, a găsit nişte agende vechi, cu pagini îndoiate şi cu rînduri haotice. Le-a răsfoit adâncită în reverii pînă la 4 şi iată că azi, Margo este somnoroasă, cu ochii roşii şi aproape înlăcrimaţi de nesomn.
În sfîrşit! 122, autobuzul lui Margo. Urcă grăbită, ştie că nu mai apucă vreun loc liber, însă îi este teamă ca nu cumva firul gîndului ce l-a mîngîiat în staţie, acel gînd ce-l adună încă de ieri, de săptămîna trecută, de luna trecută, să-i scape. Se repede la geam, agăţîndu-se de bară – e locul perfect pentru a-şi alinta gîndul năstruşnic, gîndul acela cuminte şi dulce, care o face să zîmbească cum numai Margo ştie – cu sfială, nehotărîtă, de parcă ar căuta întotdeauna accordul celor din jur.
Iat-o! Zîmbeşte din nou… înseamnă că şi-a regăsit gîndul răsfăţat. Tot agitîndu-se în căutarea acelui colţisor liniştit, Margo a uitat, însă, de gentuţa ei… aceasta a lunecat de pe umăr şi căzînd cu putere, s-a aciuat în braţele unui necunoscut ce dormea pe scaunul de lîngă geam. Bărbatul trezit din somn, a dat cu ochii de Margo şi zăpăcit, s-a ridicat imediat.
– Va rog să mă scuzaţi! Cer scuze! Mă scuzaţi!… Margo s-a deşteptat şi ea din îmbrăţişarea gîndului dulceag.
– Vai, domnişoară, eu îmi cer scuze! Dacă v-aş fi văzut mai devreme, v-aş fi cedat atunci locul…
– Nu, nu, exclamă Margo!
– Aşezaţi-vă! Eu oricum la următoarea cobor.
Şi tînărul a dispărut printre oameni, lăsînd-o pe Margo să îşi căute din nou firicelul cela de gînd. „Ce ochi pătrunzători! Negri, atît de adînci şi negri!”
9:00 Iat-o pe Margo deja la birou. O aşteaptă o masă plină cu rapoarte, care o fac să răsufle din greu şi să îşi răsuflece mâinecile instinctiv. Se aşează senină să „îmblînzească armata dislocată”. Aşa vorbeşte ea despre muntele acesta de hîrtii, ce-şi aşteaptă rîndul spre verificare şi avizare.
– Salut, frumoasă adomită! Ce-ai făcut? Ai ochii împăienjeniţi! Iar ai dormit puţin? Uite, ţi-am adus ceai de iasomie.
E Andrei, colegul de birou al lui Margo. Are în mîini o cană aburindă de ceai. Azi a cumpărat ceai pentru Margo în mod special. La ei, nimeni nu mai bea ceai. Cînd ajung la serviciu, toată lumea preferă să-şi alunge visele, moţăind încă pe gene cu o ceaşcuţă de cafea puternică.
– Doamne, ce atent şi grijuliu e băiatul ăsta! De cînd îl cunosc mă răsfaţă…
– Bună ziua, domnişoară Sălcuţan! Sunteţi fermecătoare astăzi… ca în fiecare zi, de altfel. V-am văzut intrînd şi am venit să vă aduc o veste bună – ecuaţia Dvs. era imposibil să nu aibă soluţii. M-am gîndit mult aseară. Ştiu cum să procedăm cu dilema de ieri…
– Ah, Corneliu, inteligent şi echilibrat, mă salvează întotdeauna. Însă, e atît de sobru… prea sobru!
10: 00 Margo aşează undeva, în cel mai liniştit ungheraş, gîndul său drag şi se cufundă totalmente în munca sa. Mulţimea de puncte din agendă o fac să îşi încrunteze uşor cele două umbre de cute de pe frunte, dar… se descurcă ea!
13:45 Margo rîde cu poftă, după ce şi-a savurat fără grabă prînzul. Brunetul de la cafeneaua din capătul străzii, care îi serveşte masa, gesticulează ceva, cu gesturi haioase şi repezite… Iar Margo rîde, rîde ascuzindu-şi faţa în palme.”-Exuberant! Brunetul acesta mă face să uit de orice problemă”, se gîndeşte ea, revenind la oficiu
18:30 Margo, grăbeşte pasul, aleargă spre cafeneaua din subsolul Teatrului dramatic.
– Sper să nu întărzii! Filosoful meu, cu siguranţă e deja acolo. Ce-am făcut că am uitat iarăşi de vechiul amic!!! Dragul de el, mereu spiritual şi tandru, ce seară încîntătoare mă aşteaptă! Parcă îl văd deja, ofensat că îi citesc gîndurile, dar sărutîndu-mi mâina elegant…
23:15 În pijamaua sa rozalie, îmbrăţişînd gîndul ei ştrengar, Margo este deja sub plapumă. Visează şi zîmbeşte cum doar ea ştie. Mîinuţele sale se odihnesc leneşe în palmele unui tînăr ce-o soarbe din priviri.
Margo, micuţa Margo! Ah, iarăşi s-a îndrăgostit copila… Iubitul ei se joacă, atingîndu-i liniile din palme, apoi, sărutîndu-i-le cu eleganţă. E brunet, cu ochii negri, adînci şi atît de pătrunzători! Îi place că e inteligent şi echilibrat. Atît de spiritual şi tandru, filosoful de alături se supără de fiecare dată cînd ea îi citeşte gîndurile. Şi atunci, ea zimbeşte de faţa lui ce mimează supărarea… Îl adoră pentru că e mereu atent şi grijuliu… Azi i-a tratat insomnia cu un ceai de tei. Cum să nu iubească acest om exuberant, care o face să rîdă mereu?! Şi ce dacă e prea sobru uneori? Ea îl iubeşte! Îl iubeşte doar pe el…
naspaa
naspaaaaaaa
Încerc să înţeleg la ce atribui acest “naşpa” :)