Oameni şi singurătăţi

Dorinţa de căutare a unui “ceva” nemaigăsit e cea mai crâncenă şi incurabilă boală omenească. Mereu mişcăm limita spre marginea prăpastiei. Mai departe… spre oraşul vecin, spre ţara de după orizont, spre licuriciul de peste Ocean, spre cer…spre Cosmos…dincolo, dincoloooo!…
În această rătăcire, de multe ori, nu suntem singuri. Facem alegeri, care ne duc spre oameni şi vise tinere. Ca un şoc electric uşor, simţim timp îndelungat urma acelei mâini pe piele, iar ori de câte ori ne dorim să scăpăm de furnicăturile acelea ciudate, intervin alţi oameni şi alte şocuri. Totul se transformă într-un fel de dependenţă masochistă. Tânjim după alţi oameni, care să ne inspire şi care să ne ridice din plafonarea rutinieră. Care, credem noi, ne curaţă cojile incertitudinii ca să ajungem mai uşor la vis. Şi în tot fluxul acesta al interacţiunilor necesare cu Celălalt, ne doare abandonarea celor din traseul parcurs deja. Înaintăm, servindu-ne de nişte marcatori rutieri, care nu ne mai sunt necesari şi pe care îi lăsăm la margine de şosea. Însă ne doare, căci în mod conştient ne tăiem rădăcinile. Ca să putem ajunge Dincolo… Nu ştim unde. Dar spre acea destinaţie, unde firele de legătură cu trecutul, nu sunt decât o povară. Aaaah, dar cât de mult dor rupturile cu părţile stabile din noi, acele forme iregulate, unice ca marginile unui diamant!
În rezultat, vine o singurătate pustiitoare printre atâţia oameni. Nu mai putem gândi curat şi autentic. Suntem ocupaţi să găsim oameni, să menţinem oamenii, nu pierdem oamenii…
Unii se opresc. Se izolează şi sunt fericiţi în singurătate o perioadă. Lipsesc fisurile provocate de atâtea ciocniri umane. Îşi cresc muguri noi pe rămurele, ce cresc undeva pe tulpina suspendată în aer. Fără rădăcini. Fără ţărână.
Şi pentru că bobocii de floare ieşiţi din mugurii aceia aerieni, par ofiliţi şi trişti, ei revin printre oameni. Să îşi fixeze rădăcinile în oameni, nu în ţărâne, pentru că înţeleg că ei sunt una cu ceilalţi, un fel de suflet comun, care nu mai poate fi bucăţit şi altoit.
Şi alţii se opresc, alegând o singură ramură vecină. Are loc o altoire în vid. O îngemănare, care din lipsă de suport solid, dă naştere unei aceleiaşi specii: omul cu dor de oameni.
Dar cei mai mulţi se rostogolesc mai departe. Înaintează. Sunt prea ameţiţi şi obosiţi ca să gândească: iar din când în când, se plâng de singurătate. Printre oameni.
Ne stau ochii atât de des spre orizont, încât spre interior nu mai putem privi decât ca şi cârtiţele – orbite de umblatul în tunelurile adânci şi lungi.
Şi mă întreb, de pe margine: oare nu cumva ceea ce ne înnobilează, ne şi omoară?!Oare nu cumva curiozitatea, ce ne dă ghes să ne mişcăm, să progresăm, ne aruncă treptat şi sigur în prăpastie?