“Noi toţi suntem în această lume în străinătate…”

Privesc în sus. Ploaia sfredeleşte o gaură în ochiul de sticlă din tavan. De emoţii, nici nu îndrăznesc să clipesc. Mă cuprinde o amorţire inexplicabilă ca în faţa unui miracol. Picurii rotunzi, enormi se îndreaptă cu furie spre sticlă. Îmi imaginez durerea pleoapelor lovite, inundate. Însă sticla ripostează şi stropii se sparg în şiroaie subţiri pe geam. În continuare, privesc în sus. Razele soarelui întâlnesc picurii de ploaie. Totul acolo sus străluceşte. Mansardele cu geamuri pe tavan au ceva înălţător. Gânganiile umane, vrei nu vrei, îşi ridică ochii spre cer. Îmi dau lacrimi. Nu ştiu dacă este de la concentrarea cu care am privit în sus sau de emoţii…

Plouă insuportabil de mult ultimele săptămâni. Uneori, noaptea nu pot adormi. Mi se pare că cerul curge înfiorător spre adâncuri. Mi-e frică atunci că îngerii vor să se mute în inima pământului, că s-au săturat să ne vadă de sus – mici, firavi, nişte plângăcioşi, care ridică din timp în timp palmele spre nori şi … cerşesc. E ceva obişnuit în felul uman de a căta spre vârfurile papucilor mai degrabă decât spre cer. Mă gândesc că, din profunzimile pământului, dar mai ales, prin straturile de suprafaţă, îngerii ar sta non-stop ochi în ochi cu noi.cemetery6

Dincolo de ploaie, aud foşnetul gândurilor mele împrăştiate. Mă simt un copac despuiat de frunze. Toate gândurile stau undeva la picioarele mele şi tremură în agonie. Încerc să le ridic, unul câte unul, însă remarc că este o muncă sisifică. Le am pe toate şi, în acelaşi timp, niciunul. “Atâta timp cât rămân vulnerabilă, pot să scriu mai departe”… Şi insist, mă dezvălui cuvintelor. Mă las în voia lor. Le cedez lor toate tragediile mele cotidiene. Suntem complici. E ca şi cum te dezvălui unui fotograf cu toate imperfecţiunile fiinţei tale, iar el alege să omită imperfecţiunile şi să scoată la iveală latura frumoasă din tine. Totuşi, imperfecţiunile rămân secretul care vă leagă. Eu cedez dramele mele cuvintelor nescrise din mintea mea, ele le metamorfozează, le leagă frumos într-o coroniţă şi de cele mai multe ori le aruncă pe apele uitării. Totul, în schimbul unui echilibru temporar.

Într-un mod ironic, mă animă ceea ce nu fac încă, ceea ce nu sunt încă, potenţialităţile. Construiesc neîncetat, însă o fac doar în mintea mea.  Şi mi-e frică de ziua când îmi voi trăi vulnerabilităţile în viaţa reală. Poate şi mai mult, mi-e frică de ziua când va trebui să devin puternică, să cobor privirea în pământ şi să îmi privesc vârful papucilor. Va fi ziua când voi înceta să scriu?

Imagine: statui cu suflet viu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *