am văzut în filme și pe scene: când cineva moare,
îți rupi hainele de pe tine și te arunci pe jos plângând.
”ce frumos jelește”, îți spui, ștergând lacrima care ți se scurge pe bărbie.
dar când nu ești actor, ascunzi undeva cartea poștală netrimisă,
îți faci valiza, iei avionul, revii acasă și mergi la piață.
cei care te știu, se miră cât de mult te-ai bronzat.
și-n timp ce povestești despre trandafirii încrustați în piatra unei cruci din San Michele,
în tine, o mână invizibilă taie stângaci și lacom.
durerea se adâncește întruna ca așchia sub unghie.
te revolți: ce naiba, chiar nu știe origami,
de ce n-ar împături cu grijă acele bucăți?
”nu se observă deloc tăieturile…” ”ah, ce kirigami perfect”, zic ei.
când cineva moare, ești un om care duce cu sine alt om.
niciodată întreg, niciodată la fel
și doar când ți-e frică că ostenești, o lacrimă ți se scurge pe bărbie.
durerea nu răzbate prin piele, te taie întruna ca să facă loc.
imagine: Katia Chausheva