I am human

Uneori, exact ca astăzi, mă simt o caracatiţă, care vrea să îşi agaţe tentaculele de sufletul tuturor celor la care ţine sau a ţinut. Mă simt egoistă. Posesivă? Fierbe azi o parte malefică în mine. Necunoscută încă. Nu pot să mă bucur că oamenii care nu-mi mai aparţin sufleteşte, mă uită în cămara sufletului lor pentru a face loc altor persoane.

Mă întreb cum e posibil să nu uiţi nici o mărgică din şiragul pietricelor ce au lăsat urme pe sufletul meu? Şi să le vrei pe toate în şirag, la gâtul tău? Chiar dacă ştii că unele, ascuţite, îţi taie pielea până la sânge?

Repet de fiecare dată acelaşi ritual – ofer o bucată din mine şi apoi, mă simt pustie. Poate de aceea, îmi este greu să accept că persoana care “s-a alimentat” cu fiinţa mea, aleargă mai departe, culege şi este culeasă. Am senzaţia că îmi alterează bucata de „eu” în lume. O divide. O împarte cu alţii/altele. Mă vreau înapoi.

Ce ar fi dacă am iubi pentru toată viaţa? Dacă prima conexiune dintre universul feminin şi cel masculin, ar fi unică, pentru totdeauna? Oare am suferi mai puţin înstrăinarea celui/celei care duce o parte din noi?

Chiar dacă realizăm că am fost cu adevărat fericiţi într-o perioadă anume, nu putem să revenim. Suntem oameni. Oameni limitaţi de timp şi spaţiu. Oameni, cei mai perfecţi şi, totodată, cei mai mizerabili dintre toate creaturile. Oameni, blestemaţi să simtă dor de infinit şi eternitate, dar să rămână prizonierii unei lumi mici, prea strâmtă pentru visele lor.

Blestemul uman este căutarea perpetuă şi dorinţa bolnăvicioasă de maximalizare. Nu ştim când să ne oprim, în care gară. Înaintăm… înaintăm spre Indii, Polul Nord, spre Marte, spre Lună, până… până ajungem să uităm care era destinaţia iniţială. Ce tragedie că legea firii nu ne permite să ne întoarcem cu o maşină a timpului în trecut. Înaintăm, pentru că nu putem să ne întoarcem. Dacă am putea să revenim în trecut, am înainta ca să fim mai buni.  Acum, înaintăm din inerţie, întocmai ca nişte robi, împinşi înainte în şuturi.

V-aţi gândit vreodată, ce înseamnă această expresie, cu care ne consolăm la fiecare eşec – “Life goes on”? Este de fapt, expresia neputinţei noastre. Neutinţa de a ne reîntoarce să corectăm/ajustăm/ schimbăm. Viaţa ne trăieşte, viaţa ne consumă. Oare pentru a ne petrece spre Eden, destinaţia beatitudinii noastre şi a armoniei depline pentru noi ca indivizi luaţi în parte? NU.

Viaţa, se hrăneşte cu energia fiecăruia, cu visele şi infinitul din fiecare. Ne omoară câte pe unul, ca să lase pe Toţi ceilalţi să existe. Tot pentru un echilibru şi un fel de armonie, însă nu pentru cea individuală. Sună ciudat şi poate mă veţi lua drept naivă. Însă asta e viaţa – nu e şansa Eu-lui să se perpetueze, ci şansa lui Noi. Existând, sunt şansa Lor, celor ce vin –  să fie Viaţă.

Nu ştiu de ce îmi pun aceste întrebări. Poate pentru că sunt umană, prea umană pentru a răspunde şi astfel, le vreau scrise cel puţin. Ne putem consola în continuare cu acest “life goes on”. Pentru alţii, unica consolare adevărată este repetitivitatea. Viaţa înaintează, însă un cadru anume se repetă mereu, ca să apucăm să ne prindem fericirile ratate.

Şi fiindcă sunt egoistă, eu aş vrea să uit ce am trăit ieri. Să devin amnezică. Să nu mă roadă boala speranţei că “mîine, o să…”

Să mă dăruiesc toată unei singure fiinţe. Să am la gât o singură piatră în salbă. Să iubesc un singur om. Să fiu fericită o singură dată, prima şi ultima dată. Să trăiesc o singură zi…