Cu vreo 2 ani în urmă, m-a inspirat. “Ideea “naţiunii celor doi” părea o invitaţie de a sfredeli mai adânc cu ochii sufletului lumea, mai ales cea interioară. Cam aşa am perceput-o, fără a intra în adâncimile ei. M-a inspirat atât de mult, încât am decis să trăiesc o dragoste care să copieze o alta. Am încercat, însă aşa cum iubirile nu sunt după decizii şi raţiuni, şi niciodată la fel, am iubit în alt fel. Am iubit prost, de altfel. Nu aveam habar cu adevărat despre ce era cartea, însă m-au marcat câteva citate şi un film pe baza ei. Mi-am spus că o voi căuta, o voi devora citind. Îmi părea importantă, aşa cum ne par, adeseori, întâlnirile cu anumiţi necunoscuţi.
-“It was not the thought that I was so unloved that froze me. I had taught myself to do without love.
It was not the thought that God was cruel that froze me. I had taught myself never to expect anything from Him.
What froze me was the fact that I had absolutely no reason to move in any direction. What had made me move through so many dead and pointless years was curiosity.”
-“We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.”
Aşa cum se întâmplă, am uitat de ea. Am trăit cu alte idei în cap şi alte lumi, oglindite de ochii mei.
Astăzi, miroseam soarele primăvăratec, într-o plimbăceală singuratică prin oraş. Sunt zile când surâd tuturor. Şi merg vioi, bucurându-mă de orice. Multe, puţine, însă astfel de zile există şi trăiesc cu ecou larg, mult timp înainte. Mi-am dorit să-mi fac o bucurie. Am evitat să intru în magazinul alimentar şi m-am oprit la standul cu cărţi din donaţii. Cumperi una şi contribui la rândul tău cu cât te lasă inima. Începusem să caut ceva. Le atingeam uşurel pe toate. Le rugam să-mi şoptească ca să le iau acasă vii, cu o strună atinsă în mine, cu o amintire răscolită. Nimic… Începusem să mă agit. Chiar îmi doream o carte, însă nu oricare. Şi abia atunci, după ce-am băgat toate obiectele din mâini în geantă, ca să fiu liberă în căutarea mea, am extras ceva. Era mică, şifonată, subţire: Mother night, de Kurt Vonnegut!
Am lăsat mai mulţi bani decât merita tipăritura şi hârtia cărţii. Pentru mine, în acea clipă, cărticica era de nepreţuit. Avea tot ce căutam: emoţii, amintiri, promisiuni uitate, regăsire…
Am strâns-o la piept şi-am mers cu ea aşa până acasă. Chiar dacă ar fi până la urmă cea mai banală carte, îmi era scumpă pentru senzaţia de familiaritate, de reîntregire cu nişte idei uitate. Îmi era dragă pentru că aşa cum mă purtase spre casă, mă putea duce… acasă.