Întreagă

De fiecare dată când rătăcesc îndelung,regăsesc mereu între succese şi eşecuri aceeaşi fiinţă cu ochii umezi – EU! Afară plouă cu grindină, însă acea fiinţă îmi zâmbeşte ori plânge… plânge de la praf, de la ceapă, de la esenţe puternice… din cauza mea. Şi dacă ea plânge, se face linişte în casă…, iar picurii de afară şoptesc dulce şi-mi mângîie geamul. Îi tot repet să nu mai plîngă că mă face de ruşine. I-am zis-o atât de răspicat într-o duminică că… a plîns. De atunci nu îi mai spun nimic.
Îmi place totuşi aşa. Şi îmi place mai ales să o văd cu ochii umezi de la… amintiri. Mă gândesc uneori dacă ea şi amintirile nu sunt una?!E atât de aproape de ele, încât parcă chipul ei e plăsmuit din clipă cu clipă, din gândul meu de ieri şi cel de anul trecut. Cu toate acestea, ştiu că sunt amintiri care o pot pierde. Se face mică-mică de la ele. Mi se pare că se topeşte în amintire şi nu o mai simt cu mine. Mi-e foarte teamă de acele amintiri. Mai ales de amintirile cu multă apă. Arată atunci ca nişte maluri roase de valuri.Dacă sunt lângă uşă, nu le deschid. O întristează. O fac transparentă. Iar eu îi văd sufletul şi mă doare că-i zgîrîiat. Mă doare şi pe mine…
Ah, şi ce mă bucur că o ştiu acum, că mi-e prietenă!Cum de nu mă apropiam de ea?! E toată numai amintiri şi vise! Nebună şi exuberantă, nu ca mine! Nu demult desena mustăţi norilor şi a pierdut autobuzul. S-a supărat atât de tare, dar repede-i trecu. Mi-a mărturisit că e prima dată cînd mustăţile norilor au ieşit răsucite. Cît am rîs!
Şi încă mai sunt nesimţită de multe ori! Când sunt pe vîrf de bucurie, uit de ea. Mă îndrăgostesc şi uit de ea. O caut însă când mi-e greu şi resursele interioare se împuţinează. Dacă plîng…mă simt singură. Ea apare imediat. Ea e alături. Plânge şi ea. Şi-i atîta fericire în a plînge împreună!
Ea e copilul din mine. Ea e bunătatea din mine. Şi până la urmă doar bunătatea contează… Binecuvîntată fie clipa cînd m-a luat de mînă!