Margo, după ce-a pus pe faţă jumătate de pudrieră, iarăşi plânge. Se vede un bulgăre de zăpadă, care a pornit de la început din direcţia nepotrivită, într-o zi nepotrivită fără nea. Nu a putut să crească. Nu a avut din ce.
Îşi leagă şireturile şi iese din casă, înfricoşată. Urmează să păşească pe o scenă enormă de circ. Un clovn se simte. Chiar dacă va plânge, nu o vor crede. Vor zice ca-i un truc la modă printre clovni. Şi ea se simte clovn în stradă. Ar râde de imaginea ei caricaturală, dacă între timp nu s-ar găsi alţii să o facă.
În gară nimeni nu o mai ia în seamă. Fiecare e un clovn cu salariu. Toţi o fac pe femeia de serviciu să râdă cu poftă de neuronii lor arşi în bătălia cu obrăznicia celuilalt.
– Dă-te, domn’le la o parte!
– Hai, maică, urcă odată! Nu vezi că sta tot autocarul după dumitale?!
-Chiar în faţă să-mi scuipi seminţele alea? Fir’-ar să fii de necioplit!
Cu încă vreo două-trei înjurături, circul ia sfârşit. Un Paramore la maxim şi, paradoxal, cu tot zgomotul, revine o insulă de linişte. Astăzi pleacă. Margo a decis să plece. Nu ştie încă unde. Însă îşi zice că acolo unde va ajunge va putea fi ea: aşa mică şi slabă, cu ochii şterşi şi şuviţele de păr încurcate pe frunte.
Lacrimile, şiroind una după alta, îi spală faţa. Nu o fi avut de unde lua zăpadă să crească un bulgăre mare şi frumos, în schimb, are lacrimi. Din plin! Va plânge mult. Va plânge până va creşte. Prin geam, se perindă imaginea unui oraş, distorsionată de genele grele. Un oraş pe care nu îl recunoaşte, dar îl simte mai blajin şi mai primitor.
Margo simte că o doare capul. O fi de la muzică, de la foame sau de la lacrimi?… Cât timp oare a trecut? Pe faţa ei, mai strălucesc încă urme de rouă, dar nici un fir de pudră nu-i mai acoperă imperfecţiunile ascunse cu atâta migală în faţa oglinzii. Coboară din autocar cele câteva trepte, ezitând. “Nici măcăr pieptene nu mi-am pus. Arăt îngrozitor probabil. Şi aceşti papuci? Of, cred că îmi arată tălpile ca două gămălii de chibrit!”
Totuşi, aerul de afară o îmbrăţişează într-o unduire florală. Păşeşte agale şi simte că după atâta timp sau poate chiar pentru prima dată, a dat peste un oraş binevoitor. Oamenii îşi plimbă copiii şi pechinezii. Par să n-o observe. Oare chiar nu-i văd papucii aceia hidoşi?
Se pare că Margo e doar tristă, nu şi nefericită. E tristă, pentru că e singură, însă nu mai mai simte circul din vechiul oraş, tensiunea, ruşinea, frustrarea de a fi ea, Margo! Şi e doar tristă.
Aproape că ar schiţa un zâmbet. Mersul îi devine uşor şi umerii se ridică, eliberaţi de povara vechii identităţi. Din această secundă, Margo e alta. Ştie că aici totul va fi altfel!
Deodată, în faţa ochilor i se deschide o alee. “Nu se poate!” Este identică cu aleea de lângă blocul ei. Vede şi uşa veche, de un albastru şters. Oare e chiar scara blocului ei?
-Margo, de ce nu intri? Ţi-ai uitat cheile acasă! Hai urcă, iubito! Ţi-am deschis.
Această voce de la etajul II îi dă fiori şi, totodată, o ademeneşte cumplit.
-Şi unde sunt vecinele care mă bârfesc? Şi oamenii? Oamenii cu pechinezi şi copii? De ce nu m-au privit zeflemitor? Doar arăt groznic!
Soarele înclină spre apus şi se joacă încă leneş cu bulgări de raze în geamurile blocului. Margo plânge din nou. De astă dată plânge aşa cum o face un adult, revenit acasă după ani de peregrinare.
Margo plânge. Aşa e ea.