Citisem cândva o istorioară despre o fiică nedumerită şi nemulţumită în legătură cu ţinuta, întotdeauna austeră, a mamei sale. Fără machiaj, fără îndelungi căutări prin magazinele de îmbrăcăminte, mama părea fiicei – negijentă şi indiferentă faţă de propria imagine. Şi observând aceasta, într-o clipă de sinceritate duioasă, mama îi mărturisi fetei că niciodată nu a irosit ore în şir în faţa oglinzii, fiindcă pentru ea, oglinda cea mai autentică este în ochii tatălui ei. De acolo a venit mereu reflecţia frumuseţii ei şi astfel nu mai avea nevoie de artificii.
Cu gândul la acest episod, închid ochii. Autocarul străbate un traseu cu multe pietre, însă arborii mari, rotaţi, de pe margine, ne alintă jucăuşi geamurile. În semi-întunericul îngăduit de şoferi ca să ne lase să dormim până la vamă, fiecare felinar mă face să tresar. Când deschid ochii, îmi surprind trăsăturile feţei, lucirea ochilor, liniile iregulate trasate de şuviţele rebele de păr. Oare sunt frumoasă?
Îmi alung aceste gânduri, zicându-mi că este o întrebare prea narcisistă. Şi încercând să-mi comut atenţia spre ceilalţi, disting nişte umbre. Mişcări rapide, circulare îndreptate spre obraji şi reflecţia unei oglinzi de la o pudrieră. O domnişoară, chiar în faţa mea, probabil bucuroasă că a prins o stradă luminată, se fardează. Mă simt stânjenită să asist la această scenă de intimitate cu propria imagine. De aceea, prefer să închid din nou ochii.
Legăturile emoţionale umane profunde şi strânse sunt nişte oglinzi veritabile. Oare de ce ne este frică să ne privim prin acestea? Cu siguranţă dacă am face-o, propriile paradigme estetice ar suferi transformări considerabile. Stima de sine, această fantomă care ne bântuie zilnic, pluteşte însă în faţa ochilor celor dragi, aburind până la ceaţă oglinzile care să ne reflecte identităţile. Încercăm să ne decorăm, să ne subliniem frumuseţea exterioară, pentru a comunica cu mai multă încredere cu cei din jur, fără să fim conştienţi de capcana care ne aşteaptă. După atâtea camuflaje devine tot mai greu să ne recunoaştem. Şi cei care ne vor autentici şi profunzi, dibuie prin întuneric chipurile noastre: cine eşti cu adevărat? care îţi este faţa adevărată? Dubii în propria conştiinţă: oare în oglinzi diferite mă reflect diferit? Cum arăt în faţa celor care mă iubesc cu adevărat? Oare mă iubesc pe mine, cel/cea autentic(ă)?
Mă gândesc cât de mult m-am schimbat de când mă oglindesc în ochii fiinţei iubite. Nu-mi pasă că-mi vede în lumină imperfecţiunile. Dimpotrivă. Ştiu că mă iubeşte mai mult, fiindcă îmi asum vulnerabilitatea de a fi autentică. Şi totuşi, ce poate fi mai complicat decât să te găseşti tu însuţi ca să te laşi apoi oglindit în ochii altora? De aceea, mi se pare şi mai nepotrivită întrebarea “sunt frumoasă?”.
O oglindă autentică este cea care îţi reflectă mai ales imperfecţiunile. Iată de ce, evităm de atâtea ori, relaţiile care scot în evidenţă mai mult decât aspectele luminoase ale personalităţii noastre, care merg mai departe, tăind adânc în orgoliul propriu, demascând vicii şi pete de întuneric. Frumuseţea nu este doar un concept estetic. Mai este şi un angajament de autoeducare. Da, da! Încă despre frumuseţe vorbesc. Acea frumuseţe care transcede trăsăturile fizice, care desenează armonios o fiinţă care-şi recunoaşte “urâtul” şi se cultivă pentru a deveni mai bună şi mai nobilă.
Staţionare bruscă. O stradă dintr-un oraş cu mulţi tei lasă să se întrezărească pe geam o staţie aproape pustie. Domnişoara din faţa mea este cea care coboară. În lumina apărută din atâtea direcţii deodată – de la becurile din autocar, de la felinarele din stradă, de pe cer, graţie unei luni pline fermecătoare, reuşesc să o văd foarte bine. Primul gând este “ce chip graţios!”. Un băiat îi vine în întâmpinare spre uşa autocarului. O îmbrăţişare largă şi un sărut cu mult dor. Încerc să leg această scenă de tandreţe de cea anterioară, a fardatului. Fata nu-mi mai pare atât de graţioasă. Ba chiar o văd nesigură, stângace… Autocarul deja porneşte. Eu însă culeg un ultim chip. Al lui. El zâmbeşte şi ochii îi strălucesc. Pare atât de fericit. Cu siguranţă, acea boare de pudră şi rujul, care oricum a rămas pe buzele lui, nu i-au schimbat chipul iubitei într-atât încât să o vadă mai frumoasă. Şi cât de feminină ar fi fost ieşind spre braţele lui un pic somnoroasă, un pic răvăşită, cu părul în şuviţe neascultătoare ca un copil nerăbdător să-şi continue somnul în braţele mamei! Ah, sper că în timp va câştiga încredere în oglinda acelor ochi care străluceau fericiţi în noapte!
Privesc cu ochii minţii în jur, multe relaţii par a fi oglinzi aburite, şterse sau chiar sparte. Căci nu-mi explic cum femeile secolului XXI au devenit dependente de oglinzi şi atât de puţin încrezătoare în ochii celor ce le iubesc. Poate falsează prea mult? Poate sunt încurajate să falseze? Ori poate, nimănui nu-i mai pasă de frumuseţea autentică?