Mă întreb de ce scriu? De ce mă învăluie un val de căldură când mă gândesc la pagina albă, croşetată cu floricele albastre? De ce mă simt fericită când gândurile mă ascultă şi nasc emoţii proaspete direct în spaţiul imaculat al paginii virtuale? De ce sunt mai completă şi mai senină când scriu?
Ca de obicei, e o mare prăpastie între ceea ce proiectăm şi ceea ce ne reuşeşte. Semănăm boabe, seminţe din pliculeţul pe care scrie „Aş vrea” şi creşte te miri ce…
Cel mai des cred că scriu pentru că nu am încredere în vorbe. Nu am fost obişnuită de mică să povestesc tot ce răsărea în lumea aceea pitică şi colorată. Şi-am tăcut. Şi-am scris într-un caiet pe post de agendă. Şi-am ascuns caietul. Apoi l-am pierdut de tot…
Când am crescut mi s-a făcut frică de vorbe aşa „cum trebuie” – după tot felul de prescripţii, coduri şi norme. Şi cum să mai povesteşti în faţa acelor ochi ce te scrutează fioros din cap până în picioare, când în gât îţi stă un nod şi tu cobori violent într-o ceaţă de tăcere?! Cum să zici, când ei vor să fii mucalită şi isteaţă în discurs, însă tu, tot ce apuci să înţelegi este doar că trebuie să spui ceva. Şi pe parcurs, înveţi să spui. Ca la carte. După toate regulile. Dar spui ce îţi cer ei, nu ceea ce te nelinişteşte cu adevărat. V-a întrebat oare vreodată cineva din spaţioasele aule universitare: „Şi tu, da, tu, tu! Tu ce-ai simţit astăzi când ai deschis de dimineaţă larg geamul spre lume? Tu, da, tu! Tu ce ai simţit cu referire la sarcina aceasta academică? Te-a inspirat? Ţi-a deschis ochii spre noi direcţii de dezvoltare personală sau… te-a plictisit îngrozitor de mult?” Norocoşi cei care aţi primit această întrebare! Mie nu mi s-a întâmplat să primesc această întrebare şi de aceea, am scris. Am scris acasă, seara, după o zi lungă de vacarm urban, tot ce-am simţit în legătură cu toate câte m-au atins.
Apoi, scriu pentru că mă oboseşte aceeaşi piele de Eu. Cu fiecare rând nou, pot îmbrăca o altă piele şi alţi papuci şi…dă-i, şi dă-i pe drumuri cu fantasme şi lume ciudată. Şi pentră că, sub pielea aceea nouă şi în papucii aceia şugubeţi, tot eu rămâneam, se întâmpla să mă rătăcesc adeseori. Deh! Se ştie deja că orientarea în spaţiu e treabă dificilă pentru fete! Şi dacă mă rătăceam, mă trezeam brusc, amintindu-mi că acasă mă aşteaptă mama cu dulceaţă de mure. Aruncam cât colo papucii, scoteam pielea ca un şarpe şi ce credeţi? Lumea în care reveneam, părea la fel de ciudată ca cea din care tocmai poposisem. De aceea, scriam.
Sau câteodată ploua atât de mult, încât mi se făcea frică. Mă ghemuiam undeva la licuriciul luminii şi … scriam. Scriam să înţeleg ce mă sperie în această ploaie ordinară, ce creşte acolo în mine de îmi devorează originile amfibiene. Scriam să aflu cum arată la faţă temerile şi fricile mele. Uneori, le vedeam, alteori doar mă afundam în ape şi tulburată, nu mai scriam o vreme.
Mă întreb de ce nu scriu? De ce îmi fac mie însămi atâtea promisiuni îndrăzneşte, care mor la prima adiere de cotidian.
Da, da! Nu scriu, pentru că mă înghite viaţa de aici şi acum. Sunt sclava oamenilor din viaţa mea şi a evenimentelor urgente şi importante din cutiuţa zilei de astăzi. De câte ori mi-am zis să scap, dar nu reuşesc! Intru în sevraj dacă trăiesc după grijile propriului viitor, dacă prezentul îmi cere să răspund la atâtea urgenţe banale şi eu zic că sunt ocupată, ocupată cu descâlcitul iţelor zilei de mâine. Sunt slabă şi confuză. Şi nu scriu, pentru că nu mai am forţe de limpezimi.
Alteori nu scriu pentru că mă uit peste gard. La vecini, la prieteni, la toţi acei care spun că sunt atâtea alte îndeletniciri frumoase pe lumea asta! Şi nu scriu, deoarece meditez: eu ce altceva pot să fac?!
Ori se întâmplă să dau peste ce-au scris alţii şi diavolul din mine să mă înţepe cu codiţa sa veninoasă: „Uite, acesta e talent! Nu ceea ce înşiri tu în cămăruţa ta de diletantă! Aşa se scrie. Asta e artă! Tu? Tu poţi să scrii numai pentru copiii EMO, în hipersensibilitatea lor nefericită!” Şi nu mai scriu. La ce bun, dacă tot atâţia alţii scriu deja frumos şi cu sens?!
Dar cel mai des nu scriu pentru că nu ştiu ce să scriu. Stau aşa, în tristeţea pustie a orelor de nesomn şi tac. Tac în gând, tac pe foaie şi numai inima rupe pieptul, încât simt că o pierd… Aglomeraţia infernală a secolului acestuia ne oferă îngrozitor de multă informaţie, încât uneori, e atât de banal şi epuizant să discuţi aceleaşi teme, aceleaşi idei, care numai noi şi creative nu mai sunt.
Şi aşa înţeleg că trebuie să tac mult ca să pot scrie din nou. Îmi dau seama că scrisul vine de undeva, din adâncurile fiinţei mele, pentru a transmite ceea ce vorbele ar împrăştia prin natura lor grăbită. Dacă trag perdeaua rutinii cotidiene şi mă ascund undeva în lumina propriilor căutări, dacă opresc sonorul mulţimii care mă bruiază, dacă reuşesc să ating cu degetele, măcar un pic, în treacăt, cinci minute, sincerul şi adevăratul fir ce-mi ţese fiinţa, atunci mă simt întreagă. Abia atunci pot scrie.
sursă foto: writingourselveswhole.org