Cred că cel mai frumos dar, pe care îl pot primi într-o zi, este să am şansa să fiu recunoscătoare cuiva. Prin recunoştinţă, admit că acea persoană a avut un rol deosebit în acea zi, iar faptul că există oameni cu aura doldora de lumină pe cărăruşa mea, mă umple de soare, de licurici. Şi ciudat lucru, însă astăzi, fericirea mea a fost… ciudată. Adică am o stare de bine, prin simplul fapt că am întâlnit o lume distinctă de a mea, am relevat un lucru nou despre mine, în antiteză cu alţii (şi nu neapărat un lucru cu care să mă pot lăuda!). Cu toate acestea, mă minunez şi mă întreb, oare de ce, această banală descoperire este atât de importantă?
E nevoie de această secvenţă de dialog – eu şi cu mine, ca să înţelegeţi…
Iată că stai tu, cuminte, în universul tău şi citeşti o carte. Este vorba despre “Unbearable lightness of being”, de Milan Kundera. Imaginaţia ţi se aprinde într-o flacără de romantism dulce-amărui. Citeşti aşa un capitol şi apoi, ca să te mai dezmorţeşti, mergi la birou şi deschizi laptopul. Hmm, ai acolo un e-book deschis! Te ademeneşte cu contraste clare de caractere îngroşate şi altele scrise cursiv, toate aliniate impecabil şi atât de rare! Nu rezişti şi citeşti un capitol… Aproape. Spre final, ideile se repetă şi ai nevoie de o pauză să le aşezi cum trebuie în memoria de lungă durată. Dai să mai citeşti, însă ideile iarăşi se repetă şi simţi că, pur şi simplu, cartea merită abandonată. (Cu stângere de inimă, cu povara unui lucru neterminat, însă renunţ de multe ori să citesc o carte dacă simt că mă ţine pe loc, torturându-mă). Spre seară, cât fierbe apa pentru ceai, găseşti la bucătărie o revistă lăsată de tine intenţionat, pentru astfel de scurte aşteptări. Înghiţi pagini întregi dintr-o biografie a unui preot de la sat. Hmm, şi cât ai ceaiul fierbinte între palme, observi că Irina a postat pe blog. Şi uite aşa, ai o revelaţie de care îţi este ruşine.
Ah, da? Unii oameni citesc doar câte o carte, exact aşa precum ar iubi doar un om în acel moment. Unii oameni, pentru un anumit interval de timp, construiesc o legătură de grijă şi fidelitate faţă de ideile care le trec pragul, prin cartea ce-o aduc în casă. Unii păstreză un ritual aparte de relaţionare cu lumea fiecărei cărţi. Ce frumos! Şi ruşinea este că tu, în aceeaşi zi, amesteci aromele şi ideile unor cărţi diferite, precum faci numai cu salata de fructe. În gândul ultim, cel înainte de somn, se împleteşte o ţesătură colorată, care de multe ori, îşi pierde ochiurile, căci e lucrată mereu altfel, mereu din bucăţi diferite…
Dacă merg mai departe cu paralela, cum o face Irina aici, risc să ating strune sensibile ale unor regrete încă vii. Mă desprind, dintr-un impuls de moment, atât de uşor de cei pe care îi iubesc, încât de nenumărate ori, car după mine, mai departe, vieţi şi incertitudini ce nu-mi aparţin. Le dau drumul prea repede, însă le păstrez cu regret o viaţă. Iubesc în aceeaşi secundă, la fel de mult, însă diferit, două persoane. Totuşi, aleg să mai culeg o carte de pe raft… Tot ce este început, lasă urme, iar eu îmi doresc de fiecare dată, întinderi imaculate. Revin unde am rămas, sunt totuşi fidelă. Însă totul apasă, îngustând orizontul pe care deja l-am gustat. Tot ce-mi rămâne este să citesc printre rânduri, dintr-o răsuflare şi să fug.
Probabil, citesc şi iubesc cu totul altfel decât oamenii din jurul meu… Şi gândul meu spre gândurile Irinei, tresaltă cu surâs, căci ştie cât de necesare îi sunt uşiţele spre lumile altor oameni. Această analogie – cărţi versus oameni, mă duce cu gândul la echilibru. Pe un taler al balanţei, vieţi şi cărţi citite cu perseverenţă şi disciplină, arome unice pentru fiecare experienţă de lectură, iubire pentru un om – consecventă, cu energie, “timp şi viaţă” până nu se mai poate… Pe un alt taler, cântăm “what a beautiful mess”, lăsând cărţile care ne trag la fund, necitite… înaintăm, învăţând în suferinţă să nu regretăm când nu mai avem ce face lângă cineva. Pendulăm între lucruri neterminate şi experienţe consumate în exces.
Nici nu mai contează numele polurilor între care ne zbatem… Cert este că ne dorim cu bucuria unei renaşteri să învăţăm de la Celălalt. Cel, din lumea necunoscută nouă, dar care îşi deschide câteodată uşiţele pentru noi. Aşa ne plasăm balanţa în echilibru…
Şi sperăm mâine să putem rămâne, chiar dacă urmele de nedesluşit ale unor paşi călcaţi mereu pe aceleaşi contururi, apasă… Sau dimpotrivă, sperăm să putem pleca, chiar dacă nu am încheiat cercul şi ştim că incertitudinile ne vor urmări…
sunt aici :)…e atît de plăcut să mă trezesc dimineaţa şi să aflu că indirect am dialogat cu tine.
iar pentru mine a fost plăcut să văd că ai trecut pe aici :)