Am o slăbiciune (cu siguranţă, am mai multe, însă una s-a decis astăzi să reapară în lumină).
Era un francez. Păr vâlvoi, fular neglijent răsucit în jurul gâtului, toujours gentilhomme. Însă nu bunele lui maniere mi-au atras atenţia. M-a întrebat ceva. Miroasea puternic a tutun. I-am răspuns în grabă, încercând să-l evit. “Pas de places? Ah, merci!” Abia atunci m-a privit. Un om, aparent fără culoare, devenise deodată punct de atracţie. Avea ceva, ceva care să tulbure şi să inspire totodată. Ceva care să mă îngenuncheze ca în faţa unei capodopere. Am rămas toată seara cu acel albastru senin în minte. Îl priveam ori de câte ori aveam ocazia. Desenul din mintea mea necesita o ultimă tuşă. Avea ochii mari, albaştri şi umezi, într-un fel în care îi umplea de raze tot chipul şi îi punea automat eticheta de om bun.
Ochii sunt oare oglinda fiinţei ce-i poartă? Nu întotdeauna. Însă sunt ca o promisiune de perfectibilitate. Este ca şi cum Dumnezeu, nemulţumit de propria-i creaţie, lasă să cadă două picături de culoare pe un chip şi apoi se odihneşte împăcat.
Cu privirea la necunoscut, mi-am amintit de un medic american obez, care venise într-o misiune creştină în ţara noastră. Pe atunci, eram încă un copil. Nu pot uita cum îmi venea să o iau la fugă, văzându-l. Îmi inspira frică. Însă a fost destul să mă privească şi seninul ochilor săi albaştri mi-a topit orice urmă de neîncredere. Până la urmă, am stat pe genunchii săi care semănau cu un scăunel moale şi confortabil şi am râs mult, deşi nu ştiam engleză, fascinată fiind de ochii lui albaştri.
Aşadar, am o slăbiciune pentru ochi frumoşi. Uneori, pe stradă, nu mă pot abţine să nu trag pe cineva de mânecă şi să-i spun: ai ochi superbi! Şi poate nu în zadar există în limba română expresia ” a face ochi frumoşi”. Dar “a face” – e altceva pentru mine. Eu mă îndrăgostesc de ochii care stau ascunşi ca nişte licurici în iarbă şi doar când întunericul e gata să înghită acea fiinţă, răsar să o salveze de la trecerea-n umbră. Ochii de care mă îndrăgostesc eu nu se “fac” deodată frumoşi. Acei ochi sunt ca o bijuterie care nu-şi pierde valoarea în timp, însă e discretă, aproape neobservată.
E o slăbiciune care mă înduioşează, care mă face să culeg cu grijă emoţiile vii din acele priviri. Slăbiciunea aceasta mă face vulnerabilă în faţa frumuseţii umane, în forma ei cea mai autentică şi sinceră. Şi în acele clipe sunt sigură că fiecare om cu ochi frumoşi este unul bun. Se trezeşte o dorinţă uriaşă de a-i proteja.
“We were afraid/ that nobody/ wanted/anybody/to be/ strong and/ beautiful/ like that…” (Ch. Bukowski)
Câteva imagini care s-au adunat în salba amintirilor mele cu ochi frumoşi:
Surse imagini: featured image, 1, 3, 4, 5, 7