Un hotel cu nume de paradis. Niște mâini reci, înrourate de emoție, mișcă spre un hol slab luminat doi oameni tăcuți, parcă îndrăgostiți, parcă plouați. Odaia, care se deschide, pare îngustă și amenințătoare la prima vedere. Prea puține obiecte în cameră ca să le distragă atenția. Sunt stingheriți. Poate ar vrea să scape, dar sentimentele le acoperă gândurile, genele, buzele. Noutatea aceasta trebuie gustată. Și cum poate fi gustată dacă nu cu trupul?! Foșnesc atingerile ca niște frunze uscate. Par arhaice, de undeva de la început de lume. Foșnetul le deranjează conștiința. Ea-și ferește buzele și caută dunga de lumină uitată de TV-ul mut. Dincolo de ecran sunt oameni, alți oameni. El o aduce la piept și-i desenează marginile ființei cu vârful degetelor. Liniile ei continuă liniile lui. Amândoi, nu au margine.
Afară plouă a toamnă cuminte. Ei nu aud. Îi bântuie dorința de a săpa scorburi în inima celuilalt. Nu pot rămâne goi într-o îmbrățișare de amanți. Nu sunt. Nici prieteni nu sunt. Nici străini. Nici artistul cu muza sa nu sunt. Nici măcar copii, care-și ascund coatele zdrelite la spate și caută undeva mângâiere. Nici. E doar un bărbat și o femeie. Fiecare ar vrea să se ascundă de dragostea care năvălește nebună și lacomă peste ei. Și fiecare sapă o scorbură în inima celuilalt. ”Mi-e foame”, zice ea. El se deșteaptă, trudit și îngrijorat. O sărută la începutul gâtului, ascuns între pletele rebel răvășite pe spate. Peste câteva minute, pași greoi, urcă treptele hotelului. Punga de hârtie desface un melc cu nucă în mâinile ei. Copilărește, ea rupe bucăți mici și înghite fără grabă. El căută cărările de pe spatele ei cu buzele înfierbântate. Ea se-nfioară, duce spre gura lui o bucățică de melc, apoi strânge cu grijă firimiturile de pe cearșaful alb. Stă ghemuită pe margine de pat, cu brațele încrucișate și bărbia lipită de umăru-i drept. Se simte pe margine de lume. De n-ar simți căldura spatelui ei gol, el ar crede că e o nălucă frumoasă, adusă de lumina palidă a felinarelor de afară. Ea se ascunde sub pieptul lui și-ar râde, și-ar plânge, și-ar scrie. ”E vie fata asta, dar uite, n-are putere să sape”, își zice el.
E o liniște cum numai ruga unor îndrăgostiți poate aduce pe altarul clipei care curge. Însă frunzele foșnesc și veșnicia nu-i aude. E toamnă. Plouă mărunt după geam. Camerele de hotel au atâta patimă, însă nu au avut niciodată liniște. ”Ce se va întâmpla cu ea? Cu noi?” În scorbură e tihnă și fiecare poate ține mâna cui vrea. În scorbură, muzica unui pian aduce cu un foșnet cunoscut. În scorbură, foile albe nu foșnesc sub stilou.
foto: Laura Visigalli