Salba de oameni

Azi mi s-a reproşat cu teamă şi eliberare că sunt perfecţionistă. Ochii fetei se ascuneau vinovaţi după această declaraţie, de parcă comisese o infracţiune. Toţi mă priveau întrebători, în sinea lor sperând să tac. Să tac şi să continuăm nestructurat înşirarea de idei. În sinea mea, am salutat politicos şi acest Eu, reflectat social (printre atâtea altele). Am surâs. Scurta mea absenţă mentală, fusese percepută ca moment de analiză critică şi preludiu pentru o crudă sentinţă. Ce ironie! Eu, care tocmai alunecasem într-un gol contemplativ şi-i priveam ştrengar pe fiecare, necritic, senin, cu drag chiar, gândindu-mă la felul (uman) de a fi al fiecăruia.

Îmi sunt dragi oamenii. O afirmaţie cât se poate de naivă, dar sinceră. Fiecare zi e o şansă să colecţionez chipuri, gesturi, frânturi de vorbe şi vieţi. Dar, totodată, fiecare zi e o cursă nebună, în care alerg printre oameni care nu mă văd şi nu mă simt. Şi eu alerg, şi ei se feresc de mine. Şi eu îi evit, şi ei se dau în lături – să nu-i rănesc. Dar eu îi simt. Înainte de somn voi lua pe rând fiecare chip de azi şi îl voi lega pentru câteva clipe într-o salbă.

                                                                                  Salba cu oamenii zilei.
*Domnul cărunt, care s-a aplecat să dea un ban unui cerşetor şi a pierdut o mănuşă. Privirea sa mirată când l-am strigat. cu mănușa în mână, să revină.
*Doamna cu ochelarii uşor de ascuns sub fermoarul hainei şi cu cartea de geografie pe genunchi.
*Fata roşcată, pe care încep să o cunosc tot mai bine, care înţeapă când se aprinde, dar pentru care mă întorc pentru a-i oferi ultima mea Bucurie de Brânduşă cu cocos. Cine a plecat din viaţa ei, lăsându-i încrustate în piele (şi suflet) cuvinte dureroase – «People always leave »?
*Femeia umilă de la centrul Xerox, cu ochii şterşi, cu năframa alunecând şi cu o vădită nevoie de tăcere.
*Tipul zdravăn din troleibuz, cu inel pe degetul mic şi cu povestea sa despre doamna mironosiţă de la bancă.
*O copilă cu faţă de prunc blând – mai aproape. Un om cu temeri şi nelinişti, care la o cană de ceai, deschide încrezător fereastra spre o mare durere.
*O fiinţă pe care o iubesc şi care răsare zi de zi din gândurile mele – mai bună şi mai cladă. O fiinţă prin ochii căreia mă văd mai frumoasă (mai feminină cu 5 %) şi mai bună.
*Doi oameni într-o poză şi un cântec. Doi străini mie, pe care i-am privit minute în şir, pierdută, mângâiată de vise, cu entuziasm, cu admiraţie, cu tot ce este mai fragil şi mai curat în mine.

Mărgeluşele acestea din salbă mâine vor dispărea, se vor împrăştia. Şi va rămâne ceea ce port în suflet, nu doar în salbă. Şi parcă mă doare că merg printre oameni, dar peste noapte trebuie să le uit feţele pentru a face loc altor urme de-o zi.

Azi aş fi vrut să mă apropii de oamenii care mă priveau dornici de superficialitate, în timp ce eu îi sileam să trudească întru perfecţiune. Când te gândeşti că poate nici n-am rămas în salba lor cu oameni ai zilei! Poate nici nu au o salbă!

Şi numai în acest caz, le dau dreptate. La ce bun tendinţa spre perfecţiune, spre ordonarea lumii noastre mici, dacă nu ne intersectăm. Dacă oricât de obsedaţi de ordine am fi, nu vom putea face niciodată suficient loc pentru toţi oamenii din vieţile noastre într-o salbă.