îmi las rochia să se scurgă spre glezne
până devin o fantomă cu pași grei.
”cum să ies din casă așa?”
pardoseaua scârțâie, sar peste găurile dintre scânduri
și mă caut în oglindă –
semnul de pe obrazul stâng mă apără de blândețe.
m-aș sfâșia dacă mi-aș găsi chipul în beznă.
”de ce nu mă pot gâdila în talpă?”
ca să respir – strivesc între degete flori de tei,
până ajung să simt cum se trec în nările mele.
”când te-ai trecut și tu?”
privesc de sus toate felurile mele de a fi, aruncate vraiște
în grămada de haine din mijlocul casei –
astăzi nu sunt nimic din ce eram.
liniștea mea goală și neîncepută nu mă sperie.
în întuneric, doar mirosul tău îmi amintește de mine.
”cât aprind un chibrit, pot să mai stau cu tine?”
photo – Jib Peter