Lupte

Îmi este frig. Şi în frig îmi place să mă gândesc la oamenii buni. Îmi încălzeşte sufletul amorţit. Brrrr! Zgârâi cu degetul un zâmbet pe zăpada scorţoasă. Încerc să închid ochii şi să văd înăuntru cine a rămas dincolo de întunericul trecerii timpului şi al uitării. Feţe, surâsuri şi îmbrăţisări – toate ţes o podoabă autentică pe brăduţul amintirilor mele. Nici nu sunt necesare nume. Unii sunt nişte străini. Alţii au nume gângurite de copilul din mine – “mama” şi “tata”. Îmi place să ştiu că sunt oameni buni în viaţa mea. Sunt recunoscătoare că sunt. Mulţi.

Îmi amintesc că într-o zi, unul dintre aceşti oameni buni s-a îmbolnăvit. Dacă ar fi fost o boală comună, aş fi răscolit prin sertar după medicamente şi i-aş fi adus bucuroasă un ceai cu lămâie. Dar era mai mult decât o boală. Dormea transpirând, alungând niște fantome ce-l chinuiau. Avea fața-n lacrimi și gura-n spume. Omul meu bun suferea de o molimă, care-ţi roade speranţa, care ridică ziduri în locul cărnii pe care-o devorează. Molima aceasta transformă orice om într-o cetate fortificată, dar abandonată.

structure-and-sadness-image-5lowres-credit-jeff-busby

Am încercat să îi aduc ceai. Atât ştiam să fac în clipa aceea. Am încercat să plâng, rugându-mă să plângă şi el, sfârşind într-o îmbrăţişare vindecătoare. Dar n-a plâns. În faţa mea se ridicase umbra unei dihanii care pietrifica cu privirea-i furioasă. M-am înfricoşat şi-am plecat.

În acea zi nu am mai plâns. Mă cuprinsese o neputinţă fără de sfârşit. De parcă cineva-mi tăia pădurea şi eu nu puteam ţipa. Mă vedeam mică, slabă. Abia mai târam picioarele pe asfaltul proaspăt fulguit. Oamenii buni sunt înghițiți de molime, în timp ce unii, ca mine, nu au curajul să-i privească în ochi. Să-i privească când sunt altfel decât în zilele lor de lumină.

Oamenii buni duc lupte despre care doar ei știu… Sunt nişte bătălii crâncene, pe câmpul unei vieţi zbuciumate și imperfecte. Iar noi, unii dintre noi, trăim în continuare cu portretele lor statice de demult. Le purtăm din neglijenţă în rame cu praf şi apoi, când îi vedem într-o zi, tresărim de uimire: “Cât a decăzut!”

Mi-aş dori să fi spart portretul cu chipul blajin al omului meu bun. Să-l fi spart la timp, încât să-i văd ridurile de tristeţe, umbrele de boală.

Și ce-i bunătatea când suferi și nu te poți ridica? Este doar o amintire. Amintirea unei primăveri când erai înconjurat de oameni buni.

Este şi mai frig… În gânduri am oameni a căror nume şi feţe îmi sunt clare. Mă joc cu chipurile lor din minte. Îmi sunt atât de dragi. Buni sau răi… sunt oameni din viaţa mea.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *