La mulţi ani, Andrei!

Ce sont mes amis qui m’ont fait aimer la vie. Ils me rendent meilleur à mesure que je les trouve meilleurs eux-mêmes.
(Jacques Chardonne)

Sunt oare firele virtuale suficient de puternice, încât să ţină o prietenie ani în şir? Şi nu orice fel de prietenie, ci una care însumează doar două îmbrăţişări pe viu (una la prima vedere şi a doua de rămas bun), câteva ore de stat faţă-n faţă şi mii, sute de mii de rânduri tastate grăbit, mereu grăbiţi de teama ca celălalt să nu plece.

Au fost perioade când unul dintre noi a lipsit, şi-a şters contul de Facebook sau era plecat în vacanţă. Atunci, simţeam un gol inconfortabil, ca şi cum ai pus ceaiul la infuzat şi celălalt nu mai sună, nu mai bate la uşă, dispare subit…

Din viaţa zilelor acestor ani de când ne cunoaştem, am învăţat o altfel de prietenie. Când nu ai alături un om în carne şi oase, pe umărul căruia să plângi când ţi-e amar. Când nu ai o adresă şi o uşă în care să baţi când nu ştii încotro să te îndrepţi. Când unul se trezeşte în zori, iar celălalt peste Ocean abia merge la culcare, cu un gând împletit în comun. Am aflat prietenia sub altă formă, cea care te lasă să intri în sufletul celuilalt printr-o…fereastră. O fereastră de dialog – pe Facebook, Yahoo Messenger sau pe e-mail, la nevoie.

Pentru o astfel de prietenie, ai nevoie de un mijloc ca de fluture, ca să te poţi strecura uşor prin fereastra celuilalt – să nu striveşti ceva în jur, din moment ce nu îi vezi ochii şi culoarea privirii. Pentru această prietenie, ai nevoie de suflet fin şi antene scrutătoare, ca să reuşeşti să te conectezi emoţional, să îţi imaginezi… Ah, de atâtea ori să apelezi la imaginaţie! Să îţi imaginezi dacă faţa celuilalt se luminează cu “:)” sau dimpotrivă, se întunecă spre lacrimi, mascate cu un “smiley face”.

Ne cunoaştem de mult mai mult timp, de pe câmpiile încurcate ale FB. Îmi amintesc şi acum mirarea mea în legătură cu un mesaj plin de scepticism de la un necunoscut, mirarea lui faţă de răbdarea mea de a-i răspunde naiv şi optimist. Însă iată că de 3 ani, avem nişte reprezentări clare despre chipul şi forma fizică a celuilalt. De 3 ani, ne trimitem online fotografii, ca să nu imaginăm alte personaje decât cele reale. De 3 ani, avem un fel de responsabilitate faţă de fericirea celuilalt.

Se întâmplă să plângem online, în cuvinte şi tăceri. Se întâmplă să fie unica fiinţă faţă de care suntem sinceri cu adevărat, căci ştim că nu ne va judeca. Am început cu o sinceritate experimentală. Eşti ce eşti şi vezi dacă celălalt rămâne sau abandonează fereastra. Am învăţat în timp că experimetul scoate din mine gânduri noi şi dorinţe de acţiune.

Şi dacă cineva îmi va spune că îndrug prostii despre prietenie la distanţă, mai ales despre cea fără discuţii video pe skype sau vizite din când în când, o să-i mărturisesc că sunt convinsă de autenticitatea acestei legături. Există un om, departe, peste mări şi ţări, îi cunoşti treptat sufletul şi fiindcă îţi devine atât de familiar şi apropiat, îi faci loc în viaţa ta. Un loc special, într-un spaţiu virtual, la fel de special.

Evident, îl poţi abandona oricând. Că doar nu există nimic mai simplu decât să ştergi un om din viaţa ta “online”. Mai ales unul de peste Ocean. Unii ar putea crede că anume de aceea ne facem prieteni cu care comunicăm doar prin Internet – să-i avem doar când ne sunt nouă necesari. Prea simplu, nu? Oamenii au o nevoie profundă de a oferi, de a se simţi necesari. Poate de aceea, eu nu mi-am dorit nicioadată să dispară.

Acest om, nu înseamnă un ID acolo pe net, pe care să îl uiţi când închizi calculatorul. Nu. Acest om, este prezent în viaţa de dincolo de monitor. Face parte din grupul oamenilor importanţi pentru tine. Şi chiar dacă nu ştii cum se îmbracă sau ce sarcini are la serviciu în fiecare zi, îi cunoşti gândurile care îl încearcă înainte de somn, poverile care le poartă în suflet, visele ce le poartă spre viitor. Le ştii, rotindu-le şi tu în mintea ta: poate-poate afli un răspuns util pentru el.

Acum două veri, i-am trimis un plic. Nici nu-mi amintesc ce am scris în acea scrisoare. Însă îmi amintesc emoţia şi tremurul mâinii când scriam. Nu mai era “un ami imaginaire”. Aveam o adresă, îi lăsam un semn din lumea mea materială. El nu a răspuns cu o scrisoare, însă într-un moment dificil mi-a oferit un ajutor preţios, tot din sfera “lumii materiale”.

De ziua lui, cândva poate îi voi dărui un stilou, unul frumos, ca cele gândite de Lucian Poenari. Poate va scrie versuri cu el… Poate o carte întreagă cu mănunchiuri de gânduri… Poate doar o scrisoare prietenei.

Momentan, îi dăuiesc doar nişte gânduri luminoase şi o dedicaţie muzicală:


Să fii tu însuţi, Andrei! Să fii fericit!

 

 

2 thoughts on “La mulţi ani, Andrei!

Leave a Reply to andrei Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *