Era o după-amiază rece de noiembrie. Frunzele de vie demult se chirciseră, împovărate de o brumă fantasmatică. O vedeai peste tot – pulbere albă, uşoară şi atât de fină, încât se scurgea parcă în lacrimi la o simplă atingere a soarelui.
Copila trecea cu degetele-i micuţe peste fiecare picur. Şi-i culegea în palmă, şi-i sufla peste tufele pustiite de struguri şi frunze. Avea mâinile aproape sinilii. Era frig, iar ea purta doar o bluziţă gri de satin. În spate avea un şal vechi, care abia dacă îi acoperea umerii firavi.
– Cuţu, ce vrei de la mine? Marş de aici! Nu, nuuuuu, nu-mi linge mâna! Eşti rece! Rece! Nu vezi ce botic îngheţat ai?! Eeeeh, tare prost şi mic mai eşti! Cum să vii pe deal, în vie, când aici e aşa de rece?! Nu-ţi era oare bine în cuşcă?! Maaarş! Nu vreau înapoi! Nu vin în vale! În zadar mă tragi de pantaloni! Hai că mi-i rupi! Nuuu, nu vreau!
În încercarea ei de a se împotrivi hărţuielilor vesele ale câinelui, părea un adult în miniatură. Şi se smuncea, alerga printre tufe, repetând nişte replici, auzite cu siguranţă prin curte de la maică-sa.
– Doina! Doină! Doinăăăăăăă! Vino fată încoace c-o primeşti! O voce răguşită şi înfundată sparse boarea de linişte. Bărbatul se apropia grăbit, însă împiedicându-se de cioturile rămase de la tulpinile de porumb recent tăiate. Printre acestea, era nevoit să se echilibreze cum putea, mişcându-şi tot corpul, uşor încovoiat înainte.
– Vină, Doină şi adu şi cheia aia! Eşti ca mamă-ta… fir-ar să fii! Vină, fată, unde eşti?!
Copila, încremenită lângă o grămadă înaltă de hăragi, îşi strânge câinele la piept. Căţeluşul, un pui şi el, se lipeşte la pieptul fetei. Nu mişcă nici unul. Şi doar inima ei, asurzitor şi cu putere, lovesc căpşorul câinelui. Însă pericolul trece. Atât de cenuşii ambii, par un element din decorul spălăcit al unei toamne de noiembrie.
Paşi, paşi… în altă direcţie şi-n mare lehamite de zădarnicele încercări de a urca dealul.
– Vezi, Cuţu’, vezi! Şi tu ai vrut să vin la vale!
Câinele mângâiat o priveşte, mişcând capul când pe o parte, când pe alta.
– Lasă că diseară o să se-ntoarcă mama şi va şti ea ce să facă… Eu nu trebuie să îi dau. Dacă îi dau, o să-i fie şi mai rău. Şi apoi o să stea în pat şi o să geamă. Şi nu o să vrea să mănânce… Mie mi-i frică când face aşa. Şi mi-i foarte milă… Şi aşa aş merge să-l cuprind, să-l scutur şi să-l fac la loc, tatăl meu, cuminte şi bun. Îîî, mi-i frică, Cuţu! Mi-i frică că voi rămâne fără tata…
Pe blăniţa camaradului cenuşiu răsar picuri. Alţii decât picurii brumării. Fata loveşte cu piciorul frunzele castanii. Le îndeasă în pământ, le striveşte cu vârful piciorului, iar acestea îngheţate şi uscate demult, se risipesc luate de vânt.
– Îîîîî, Cuţu, Cuţu, îl vreau pe tatăl meu! Să fie numai unul, cel bun! Cel care mă ia cu el la ciuperci, care mă dă în scrânciob, care îmi cumpără îngheţată când merge după pâine. Mi-i ruşine cu cel de azi. Nu vreau să-l vadă nimeni-nimeni!
În vale, pe şesul larg se vede cărarea soarelui spre asfinţit. Via e tot mai rece şi mai pustie. Şi numai scâncetul frânt şi înăbuşit al unor pui se împrăştie peste toată valea. O fi un pui de câine nehrănit sau un pui de om îngheţat.