Câte vieți se întâlnesc într-o clipă de așteptare?

Dintotdeauna, mi s-au părut foarte vii, acele lungi și uneori, chinuitoare momente de așteptare. Suspendat între două momente distincte, devii fără să vrei observatorul propriei curgeri. Până a fi pus în situația de așteptare, mintea ta fugea terorizată de banalele ”trebuie să fac”, fixate pragmatic pe intervale orare, tremurau pentru o fracțiune de secundă frământările uitate sau se năștea câte un gând nou, care însă nu apuca să mijească ochii, căci tu ai urcat deja alte trepte și porți povara altui gând.

Acum ești aici, într-un spațiu în care curgi plăcut și, așa cum îți dă senzația acele ceasornicului, încet. Deodată, conștientizez că mă interesează toți ceilalți din acel spațiu, prizonieri ca și mine, în acestă nedefinită clipă de așteptare. Văd minim patru întrerupătoare, dar nimeni nu le atinge. Încăperea nu este luminată decât de becurile puternice de afară și de farurile mașinilor, care opresc docile la barieră. Se vede destul de clar, deși rămânem cu toții, pitiți cu bucurie în semi-întunericul, deranjat doar uneori de cele 3 uși. Ușile sunt un fel de garanție că momentul în care am intrat va fi de scurtă durată. Pe lângă lumina multă care o lasă uneori înăuntru, acele uși ne amestecă cu personaje străine așteptării noastre. Uniformele de un albastru închis intră grăbite și ies grăbite, fără a se interesa de noi, fără a ne privi.

În sala de așteptare o mână de oameni, care se privesc doar uneori. Nimeni nu vorbește cu celălalt. Nimeni nu schimbă nimic din ce-a găsit acolo. Toți suportă în mod diferit așteptarea, având doar ceva în comun – același autocar, cu care călătoresc și aceeași întrebare nerostită: oare cât vom sta aici? Ce cadru frumos, ce tăcere neobișnuită. Mișcările necunoscuților – ca un dans haotic, în care fiecare respectă o delimitare invizibilă a acestui spațiu și totuși, pe neobservate, fiecare studiază pe celălalt.

Hmm, îmi zic. Hai să număr câți inși suntem. Oamenii se mișcă, își schimbă locurile, repet numărătoarea: cinci-șase… stai, să nu uit să mă număr și pe mine… nouă. Suntem nouă. În afară de mine – o mamă cu un bebeluș, o tânără, care vorbește în continuu la telefon și șapte bărbați. Unul dintre bărbați, blond cu o barbă ciudată cu fire roșietice, îmi este cunoscut din altă călătorie. Știu unde merge. Același rucsac din care răsar niște căști , aceiași teniși tinerești. Mi-a atras atenția și acum, încă în autocar. A intrat cu o plasă mică cu ciocolate. Imediat după ce s-a instalat comod, a început să desfacă atent, dar destul de rapid, ciocolată după ciocolată. Nu lua același fel de ciocolate, ci tot timpul, una diferită. Procedura a ținut până ce i-au rămas în pachețel doar un sortiment de bomboane, de un maro închis, denumirea căruia îmi era neclară. Acum privea prin geam, făcându-și treabă cu niște banane. Nu părea vorbăreț, dar nici antipatic, un călător tipic. Pe un alt bărbat, l-am recunoscut după aceleași mișcări agitate, nervoase chiar. În autocar mult timp nu a știut ce să facă cu o sacoșă. A pus-o sus, deasupra capului, în compartimentul pentru bagaje de mână. Însă după câteva curbe, sticlele din plasă au început să ne amenințe. ”Vor cădea, uite acum cade una. Să-i spun, să nu-i spun…” Într-un final, bărbatul și-a luat plasa lângă el și liniștea călătorilor a curs mai departe. Acum iarăși se mișcă agitat. Mă obosesc mișcările lui. La celălalt geam, unicul ins cu care am schimbat câteva vorbe. Subțire, scund, cu niște ochelari de soare în mână. Am și uitat ce mă întrebase în autocar și cum a ajuns să-mi povestească despre scopul călătoriei sale. Am reținut însă ciudata și nefireasca lui întrebare: ”mă scuzați, de ce purtați negru? Mergeți la vreo înmormântare?” Nu, îi spun și, demonstrativ, mă acopăr cu șalul meu lila. ”Aaa, mă scuzați. Da, da. Acum e mai bine.” Eu zâmbesc, el se întoarce spre geam și adoarme în curând. Acum doar m-a privit din celălalt capăt al sălii, e prea multă tăcere pentru un dialog. E singurul care capitulează în scurt timp din sala de așteptare. Îl văd fumând și povestind ceva cu un șofer.

Totuși, cel mai adeseori, privirea mea este mângâiată de mama cu bebelușul la piept. Femeia are o tunsoare scurtă, băiețească, având un aer de femeie foarte hotărâtă. ”Probabil ai nevoie de curaj să pornești singură la drum cu un bebeluș. Oare unde merge? Nu, nu e relevant. Pare o mamă atentă. Ce frumoasă e!” E unica care nu e singură în sala de așteptare. Se mișcă printre noi, vorbește, șoptește, cântă încetișor și din timp în timp, sărută fața băiețelului ei.

Când simțisem că mă copleșise un sentiment de recunoștință pentru prezența mea în acea sală, intră șoferul, articulând părintește, dar sonor: haideți sus, gata, plecăm! În continuare, distanți, cei opt oameni cu care am împărțit așteptarea, îmi păreau foarte familiari. Cineva întreabă dacă nu ne mai verifică nimeni bagajele, cineva se interesă când ajungem mâine dimineață, eu însă sunt încă în clipa anterioară, acea clipă necronometrată, dar atât de plină de viață, atât de plină de vieți.

featured image: Brian Smyth

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *