și aveam de ales, între a curața legumele pentru ciorbă și cartea aia pătrată, cu un fel de geam deformat și turcoaz pe copertă. nu pot să curăț legume pentru ciorbă când creierul meu este îngenuncheat de un tom de raționalitate cu copertă cartonată. nicio ființă umană, dacă nu este cumva o copie după mine, nu ar înțelege de ce să te zbați două zile, scotocind prin analize și date ca printr-un câmp cu scaieți care-ți taie picioarele. și toată rătăcirea aceasta să devină o sfâșiere a celor mai profunde straturi ale ființei tale…
e o dâră de epuizare în urma mea. peste tot, unde merg, las scaieți, de mă întreabă oamenii ce mă doare, de ce înțep atât de nefiresc. ce să le spun și eu? că unicul scop al acestor zile este să scot niște întrebări raționale din mintea aceasta care înțelege, dar nu vrea să accepte? și merg așa mai departe. ochii strălucesc de o durere care sapă prin glandele lacrimogene. ”nu, o să te ții rațională până la capăt!” și iată, contracțiile stomacului îngână un vals deprimant. ar trebui să-mi mut cetatea asediată de iraționalitate la bucătărie și să arunc legumele în valurile apei care fierbe. însă cartea aceea micuță și pătrată mi se aruncă în poală cu violență, se cere mângâiată cu un miligram de atenție.
mă înmoi ușor, consternată de lovitura care mă eliberează. raționalitatea dintre rânduri mă astâmpără. e o altfel de scuturare. fiecare fărâmă de raționalitate ascunde ceva profund dramatic în miez. și cum altfel să fii sincer cu tine și să nu falsezi? doare să te știi și să te privești minute în șir fără ornamentații baroce. locuiesc în mansardă și privesc cerul atât cât mi se deschide prin pătratul alb, înzăpezit. legumele pentru ciorbă stau pe masă, iar foamea sapă în mine tuneluri fără sfârșit. e un moment rar. nu simt nimic, nu mișc nimic, nu țip nimic. presupun că aceasta se numește liniște.